Deja era jumatatea lui August si nu aveam nici o idee de vancata. Adica, idei ar fi fost, dar nu prea ma incanta nimic asa ca de fiecare data cand eram intrebata ce am de gand sa fac, ridicam din umeri si radeam, cred ca a paguba. :))
Inr-o zi primesc un mail de la Catalin in care ne intreba – pe mine, Rudi si Corina – daca ne-ar tenta o iesire in Alpi. No way! – imi zic in gand. Nu raspund, las timpul sa treaca, poate o ora, dar cum ma cam plictiseam … zic sa-mi scarpin putin degetele de tastatura sa vad ce idei are omu’. Incepe cu o propunere mult prea soft pentru gusturile mele si anume urcare pe Matterhorn pe Leone si coborare pe Hornli.
– Ah, deci plimbareala prin zona Motherhorn! Stiam ca ambele rute sunt prevazute cu corzi fixe, si nu au un grad prea mare de dificutate … beac!
Intre timp stateam de vorba cu Dana care imi zice ceva de Zmutt Ridge ca si ruta clasica pe Matterhorn: ca e tehnic, ca nu sunt asigurari fixe, ca e o ruta comparabila cu Leone doar ca nu are corzi fixe … Ii zic lui Catalin de Zmutt Ridge fara a ma gandi vre-o clipa ca ar zice sa incercam …doar asa de test! 😀 Imi zice ca ar fi interesant …
Atitudinea lui PRO imi deschide interesul: nu o fi avand el cine stie ce idei, dar cel putin e deschis la chestii tehnice (“Eu zic ca la pregatirea noastra putem aborda trasee Difficult!” – zicea). Asa incepe un interminabil lant de emailuri – cum ajungem, unde stam, ce facem, ne apucam sa citim despre diverse rute in diverse locatii, alergam sa ne completam echipamentul, sa imprumutam carti, ohohohoho … .
Citim, citim, citim … timp de o saptamana inante de plecare am calatorit zi de zi pe diverse rute cu imaginatia prin intermediul internetului si al cartilor.
Ne hotarasem sa urcam pe:
1.Eiger – Mitelegi Ridge;
2.Matterhorn – Zmutt Ridge ( link: http://www.silvique.ro/2009/09/din-seria-vacantga-de-vara-matterhorn.html )
3.Mont Blanc ( link: http://www.silvique.ro/2009/09/din-seria-vacanta-de-vara-mont-blanc.html ) – ramanea de vazut pe ce ruta desi noi ne gandeam la Peuterey Ridge – fara a ne da prea multe sanse, insa! :)) Sau macar ceva rute cotate D (Difficult)
Duminica 30.08.2009 – Zborul
In sfarsit vine ziua plecarii. Luam Expres BUS de la Piata Presei catre aeroportul Otopeni. Asteptand autobuzul!!!
Nici nu ajungem bine in avion ca: Cine sta la geam? Pana la urma am reusit sa stam amandoi caci am avut primele locuri din avion cu acces la doua ferestre… Ce norocosi!
🙂
Ce se vede de la fereastra? Suntem deasupra norilooooor …
🙂
Nu ma mai satur de holbat pe fereastra …
🙂
🙂
🙂
🙂
🙂
In timpul zborului primim fel de fel de chestii de mancat – snacks – si de baut. Am tot comandat vin rosu … ca sa sarbatoresc: sunt in vacanta, sunt in vacanta! 🙂
🙂
🙂
Incepe sa se vada si muntii! Suntem deasupra Alpiloooor! Eeeee… ne apropiem, ne apropiem!
Mama, mama, mama …. Si eu si Catalin cu nasurile lipite de ferestre nu ne mai saturam de priveliste …
🙂
🙂
Uite creste, uite ghetari, uite crevase ….
🙂
🙂
🙂
🙂
🙂
🙂
🙂
🙂
🙂
Catalin isi face curaj si intra in cabina de control … “Pot sa va fac o poza?”
Mandri de avionul nostru frumos!
Am ajuns! Am ajuns! Am ajuns!
La aeroport ne intampina Florin si Silvia, doi oameni exceptionali, care au fost asa de draguti cu noi! Of, ce draguti au fost cu noi! Ne-au dus la ei acasa, ne-au dat sa mancam, ne-au facut cumparaturi pentru urmatoarea zi cand urma sa plecam … cred ca un simplu “multumesc” e mult, mult prea putin.
Noi toti!
Usor se lasa noaptea …
Catalin a bagat si o baie in piscina de langa bloc, si ne-am bagat la somn!
ZZZzzzz …
Luni – Marti (1/2.09.2009) – Elvetia – Jungfrau Region
In ultimul moment, chiar cu o zi inainte de plecare, hotarasem sa facem prima data urcarea pe Eiger, intrucat urma sa se strice vremea de marti seara si chiar daca vremea isi revenea, muntele deja ar fi fost plin de zapada sau gheata … . Aveam o singura sansa, ii dam in sus acum sau nu ii mai dam deloc.
Asa ca … dimineata la prima ora, iesim tip-til din casa de la gazdele noastre, ne urcam in autobuz via Gara Geneva si luam trenul de 6:45 spre Kleine Scheidegg.
In Elvetia exista un adevarat sistem de trenuri, precum metroul din Bucuresti, insa la o scara mult mai mare. A trebuit sa schimbam trenul la intervaluri de 30, 40, 60, 120 de minute la diferite statii, pentru a schimba linia si a ne urca in alt tren. Nu a trebuit sa asteptam urmatorul tren mai mult de 15 min, si nu am avut probleme cu intarzierile. Totul s-a miscat ca la carte! :))
Eu in unul din trenuri! Asta era de clasa I …
Poze din tren 😉
🙂
🙂
🙂
Catalin
🙂
Hihi … trecem pe langa renumita fata nordica a Eiger-ului. Uaaaa…. Noi cand o sa ajungem sa cataram noi asta?
🙂
🙂
🙂
Iar schimbam trenul cu cele ~25kg in spate … :)). Imi veanea sa rad si sa plang in acelasi timp, de situatie! Era hoiasa rau treaba cu caratul, tras de rucsac prin tren … dar era greeeeu!
🙂
In ultima parte a calatoriei noaste am inceput sa avem dubii: eu sustineam ca plecam in traseu Mitellegi de la statia Eismeer, Catalin sustinea ca plecam in traseu de la statia Eigergletsher. Naibi, cum aflam acum care are dreptate? Desi eu eram convinsa ca am dreptate, aveam imaginea in cap, da stiam ce avem de facut!
In unul din trenuri Catalin incepe sa se uite in jur, analizeaza pasagerii … si cum i se pare lui ca un tip e asa de munte ca i-a placut bocancii lui, se baga in seama si incepe sa-i povesteasca cum vrem noi sa ne urcam pe Eiger. Tipul zambeste amabil si … nimic! Apoi Catalin il intreaba ceva despre el, daca e ghid, sau ceva de genul. Si cum tipul era ghid, Catalin continua cu seria de intrebari despre traseu: Ai fost pe Mitellgi Ridge? Ah, si cum e? Si care e statia de la care se pleaca?
Si asa, omul raspunde amabil si punctual la fiecare din intrebarile lui Catalin. Dana si Baza ne avertizase din Romania ca daca vrem sa aflam ceva de la cineva trebuie sa punem intrebari punctuale … sa nu ne asteptam sa vina cineva sa ne povesteasca caci oamenii din zona nu sunt asa deschisi. Good point!
Aflasem ca se intra in traseu de la Eismeer. Bucurosi ca am elucidat problema ne continuam calatoria.
In Grindelwald ne dam seama ca e ultima noastra sansa sa ne cumparam o butelie pentru a avea pe munte, asa ca … eu raman cu rucsacii pe peron si Catalin alearga bezmetic prin statie in cautarea unei butelii. Din cand in cand ma uitam dupa el, apoi la tren, apoi iar dupa el …. “UUffff… pierdem trenul! :(“.
Urcam in tren cu 30 sec inainte sa plece! Hiu, ce bine! Fericiti ca acum aveam si doua butelii! Desi inspaimantati de pretul platit: 18CHF pe 2 butelii mici. Asta e!
Ajungem la Kleine Scheidegg!
🙂
🙂
In zona nu prea vedeai oameni tineri, ba chair deloc! Erau numai persoane de varsta a III-a. Wow! Am incercat sa ne explicam fenomenul, dar nu prea am reusit!
🙂
Aici intram in cateva magazine in cautarea unui topo pentru ruta pe care trebuia sa o facem. Nu gasim decat ceva in Germana asa ca …. mergem pe principiul ca ” ne descurcam noi! ”
Ne uitam si pe binoclu … Sa cercetam ruta! E curata? Parca se vede gheata sus …
🙂
🙂
🙂
🙂
De la Kleine Scheidegg am luat un trenulet electric inca o statie pana la Eigergletscher. Cum controloarea nu a ajuns pana la noi, nu am platit nimic pentru cursa aceasta. :))
🙂
🙂
Din statia de la Eigergletscher, am coborat pe o poteca in spatele garii unde se afla o pajiste inierbata si am pus cortul. Mancasem in tren ca sa economisim din timpul nostru. Nu mai ramanea decat sa ne echipam si sa plecam.
Pe creasta asta vom cobora!
🙂
Gara si in sus – West Flank
In timp ce-mi pregateam echipamentul gandeam despre tura ce urma sa o facem ca e banala … simteam asa o relaxare totala despre ceea ce aveam sa facem. Asa ca, desi aveam la noi nuci, frienduri, expresuri, anouri echipate, cuie de gheata, ma gandesc ca sunt sificiente 6 anouri echipate: Ce zici Catalin? El imi confirma, dar cred ca era pierdut in ganduri, caci adesea ma lasa sa vorbesc singura … :)).
Gata? Echipati? Urcam sus la statie unde urma sa luam trenuletul inca doua statii pana la Eismeer. Acolo ne ingrozim de pretul trenului: inca 37CHF/pers pentru numai doua statii. Eh, asta e!
In tren vedem alti oameni echipati, cu hamuri pe ei si cu … Ne trebuie cuie degheata? Ne trebuie friend-uri? Ne trebuie nuci? Ah, nu am luat decat 6 anouri echipate. Valeeeei! Si pe toti pe care ii vedeam aveau atarnat de ham intreaga gama de echipament. Ce facem? Hai sa ajungem acolo si vedem noi! – zice Catalin. Ca sa il mai linistesc, si ca sa ma mai linistesc si pe mine am inceput sa-i povestesc cum am fost cu un an in urma pe Mont Blanc si toti erau echipati pana in dinti in conditiile in care ruta implica doar mers pe zapada … Hai sa vedem!
Trenuletul electric oprea in fiecare statie cate 5 min, pentru ca pasagerii sa aiba timp sa coboare si sa se uite pe ferestrele de belvedere. Misto treaba!
Ajungem la statia Eismeer. Alpinistii sar din tren si aproape ca alearga. Nici eu nici Catalin nu ne zicem nimic dar stiam amandoi ca trebuie sa ne tinem dupa iei. Coboram din tren, mergem in stanga pe peron si ne punem rucsacii pe umeri din mers urmarind cu privirea ceilalti alpinisti. Apoi aproape in alergare coboram printr-un culoar subteran la dreapta.
Echipa pe care o urmaream o ia la stanga pe un culoar aditional. Ne-a scos la un fel de balcon de belvedere. Vedeam ghetarul pe care urma sa-l traversam. Facem poze …
🙂
Din cauza alpinistilor care isi fluturau cuiele de gheata in fata noastra eram din ce in ce mai incordata. Subestimasem eu in asa hal dificultatea unui traseu serios? 🙁 Oare o sa fie bine? Atitudinea mea relaxata si incordata in aceleasi timp ma amuza dar ma si inspaimanta! Cat de aeriana sa fiu!!?
… Gasesc un moment sa-mi inchei si eu sireturile mai bine. Continuam pe culoarul principal in jos. Ii vad pe alpinistii din fata mea cum aluneca pe gheata. Ma opresc si-mi pun coltarii. Catalin face la fel. Coboram repede, macar sa vedem pe unde se duc. Iesim afara, unde ceilalti se oprisera sa se echipeze: coltari, coarda …
Ii vedeam pe unde coboara, unii deja incepusara traverseul ghetarului, ii intreb pe cei de langa mine unde e traseul, asa ca ne relaxam putin si incepem sa ne echipam: ham, 3 bucle eu, 3 bucle Catalin … si cu coarda ce facem? Ma uit atenta la un alpinist de langa mine si aflu: o infasori de tine, faci un nod coada vacii pe care il legi de ham … Gata! O facusem si pe asta! :))
Era ciudat, caci nici eu nici Cata nu prea stiam ce avem de facut, si fara a spune prea multe fiecare stiam ca “facem ce fac si ceilalti!” :)). Era destul de amuzant gandul, desi faptul ca ceilalti avansau mult prea repede in fata noastra ne cam nelinistea.
Coborarea pe ghetar … Exista si 1-2 spituri penru cei mai fricosi. Noi nu le-am folosit, iar Catalin nici nu cred ca le-a remarcat :).
Intram in traseu la ~14:00.
Geamurile de la galeria pe unde trece trenuletul. De acolo am coborat!
Urmeaza traversarea unui ghetar … ne-am echipat cu coltari si am scos pioletul.
Ups, la un moment dat dam de o crevasa. Catalin sare peste ea … Imi vine randul! Era pentru prima data cand imi dadeam seama ca acum suntem legati unul de altul. Acum, daca eu faceam o prostie, il trageam si pe Cata, si daca el facea oprostie ma tragea si pe mine… Tre sa sar si eu?! Nici macar nu ii vad fundul de ce adanca e! Dupa multe ezitari … unu, doi, trei … SI! Am sarit asa de tare, incat am ajuns destul de departe de buza crevasei! Eh, nu a fost asa de greu!
Stiam din ce citisem pe net ca urmeaza un pasaj de catarare, cel mai dificil din intregul traseu. Aici s-a format coada. Nu mai catarasem la bocanci! Si nici nu intelesesem din documentatia de pe net cat de lung e pasajul. Oamenii din fata noastra nu se miscau prea repede si ezitau mult, dand senzatia de oarece dificultate …
Ma mai relaxasem, acum sa eram fix langa o echipa. Deci nu ne pierdem, nu?!:)
Acest pasaj este foarte bine echipat cu spituri la distanta de ~ 1.5m. Nu e deloc greu, daca esti cat de cat obisnuit cu catararea la bocanci, pentru noi, amandoi, era un sport nou! Desi am fost secund, am avut mari emotii provenite din nesiguranta echilibrului pe bocanci.
Veneau si alte echipe din urma! Deja iesisem din pasul mai greu, dar … asa de tare ma trasesem in maini incat obosisem cumplit!
A fost vorba de cativa metrii de catarare, pe care noi i-am facut cu o regrupare intermediara … mai bine, ca dupa Cata nu a mai gasit asigurari! :))
Plec mai departe, pe o chestie care pare a fi poteca …
Era destul de ciudata stanca si cum mergeam noi asa pe ea … Nu, nu era greu, dar pentru amandoi era ceva incredibil de nou! In tura asta scurta de 3 ore de la Eismeer la Mitellegi Hut, am invatat asa de multe, si a trebuit sa ma obisnuiesc cu asa de multe lucruri noi!
🙂 vedere!
La un moment dat hotaram sa ne dezlegam de coarda si sa mearga fiecare individual. Plec inainte, si luata de val in catararea mea, nu ma mai uit in urma. La un moment dat dau un pasaj de rapel. Desigur, era echipat cu un inel de metal …
Ma uit in urma. Catalin nu era! La el ramasese coarda! Vin alte echipe din urma, cu coechipieri legati intre ei regulamentar, unul dintre ei e lasat salam, altul descatara sau face rapel … totul se misca incredibil de repede.
Catalin nu apare, asa ca ma intorc dupa el! Nu il vad! Incep sa ma nelinistesc, ma sperii, ma agit, ce naiba o fi cu el … urlu ca disperata dupa el, si nu-mi raspunde pana cand imi zice un baiat din alta echipa care venea ca era undeva jos, in viata! :)) Isi scapase un bat. Da, facusem prostia sa ne luam betele telescopice cu noi!
Asadar ce am invatat a fost ca e bine ca coechipierii sa fie legati intre ei din mai multe motive:
– Coarda se cara mai usor;
– Nu se mai pierd unii de altii;
– In caz de nevoie de coarda se poate utiliza imediat – si cum nu stii cum, cat si cand ai nevoie de coarda … e bine sa fie pregatita!
Fiecare urca pe unde il ducea capul spre Mitellegi Hut! Ah, si ne dam seama ca luasem degeaba primusul, cratita si alte treburi la noi, caci nu aveam acces la zapada! Ce ghinioooon!
Am invatat ceva: Inainte de a cara aiurea chestii cu noi, sunam la cabana si intrebam!
Asta e … acum eram nelinistita din alt motiv, si trageam sa ajungem cat mai repede sus: nu facusem rezervare, era multa lume si …. :(( … daca nu avem loc?!
Ajungem la Mitellegi Hut la ~17:00. Primul lucru pe care il fac este sa ma duc sa vorbesc cu personalul de acolo. OF, OF, OF … acolo era o femeie de varsta a III-a care semana mult cu o zgripturoaica, si care a inceput sa urle la mine din prima clipa in care a auzit ca nu am facut rezervare: “Nu, nu mai sunt locuri! Totul este rezervat! La nici o cabana nu ai ce cauta fara sa faci rezervare! Trebuia sa faci rezervare! Trebuie sa te intorci sa dormi in statie!” – si-mi arata cu degetul catre Eismeer!
Ce? A innebunit baba! Mai bine fac bivuac! In cele din urma imi zice ca daca nu vine toata lumea pana la 19:00 am loc, altfel … “Dormi in statie!” – iar imi arata cu degetul spre statie.
Am iesit afara din cabana inainte sa ma ia la palme! :))
Am invatat ca: Nu ai ce cauta la cabana fara sa faci rezervare indiferent daca esti in sezon sau nu! E un fel de jignire pentru ei sa te duci neanuntat.
Ne-am relaxat cu gandul ca in cel mai rau caz facem un bivuac … sau?! Vedem noi iara?!
Am inceput sesiunea de poze!
Era clar! Toti oamenii de acolo urmau sa intre in Mitellegi Ridge urmataorea zi. Aflam ca plecarea se face la ~5:30. Acum stim si care ar fi ora de plecare. 😉
In zona, cam o treime erau ghizi cu clienti, daca nu si mai multi. Un ghid pentru o astfel de tura costa 1000 CHF (urcare pe Mitellegi Ridge cu coborare pe creasta Sudica).
🙂 Vedere …
In spate, continua in jos Mitellegi Ridge. Se poate pleca si de la Eigerglatscher cum sustinea Catalin in tren, insa e vorba de traversat peretele nordic si catarat inca o bucatica, ceva mai grea/tehnica decat intregul traseu …
🙂
🙂
🙂 Aici, pe piatra la soare, am stat, si am stat … am macat, am baut cu Catalin 1L de ceai achizitionat cu 10 CHF, m-am bronzat si am admirat valea …
Inca o incapere – de bivuac, ii zic ei! :)) Cred ca doar asta e deschisa in afara sezonului.
Si ce greu trecea timpul ca sa aflam daca avem sau nu locuri in cabana!
Dar era o vedere frumoasa jos in vale! Plus ca … fusese o zi in care invatasem asa de multe …
Urmaream echipele cum veneau, si veneau, si veneau .. tot mai multi.
Echipament pregatit pentru dimineata si … Creasta pe care urma sa o cataram! Mama ce tare parea! Cel putin asa sustineau toti, insa eu ma las mai greu impresionata! Ma gandeam ca peste tot ziceau ca e vorba de catarare grad III si ca o sa vad eu la fata locului daca e asa de tare precum pare …
🙂
🙂
La un moment dat, in sederea noastra pe piatra, Cata a intrat in discutie cu un ghid. Adica punea intrebari ghidului si acesta raspundea politicos si scurt la fiecare intrebare. Asa aflam ca 4 bucle echipate ar fi fost suficient, ca traseul este prevazut cu asigurari foarte bune si ca … mai nimeni nu intentionaeaza sa coboare pe vest din cauza pericolului caderilor de pietre …
Ghidul, sufocat de intrebari, a plecat! Dar Cata il urmarea, si-i mai arunca cate o intrebare … atunci l-a intrebat chiar si de Zmutt Ridge: “Daca va miscati repede, nu aveti nevoie de bivuac! Nu, nu e foarte greu! Da, aveti nevoie de doi pioleti tehnici, cuie de gheata, nuci, friend-uri!” – zicea!
🙂
🙂
La apus!
Luna …
Vreamea era foarte buna, nu?! 😉 Chiar era destul de cald!
🙂 La un moment dat suntem anuntati ca mai sunt doua locuri pentru noi! Hiu, ce bine! Urma sa dormim in cabana. “Dar, de dimineata, nu plecati pana cand nu pleaca ultima echipa! Pentru ca nu ati facut rezervare!” – ne spune pe un ton amenintator zgripturoaica! :))
Nu spunem nimic dar in mintea noastra …
🙂
Mitellegi Hut cu Mitellegi Ridge in spate.
🙂
Si o filmare
Si inca una
…usor, usor se lasa noaptea! In cabana e cald, si sunt paturi groase! Singura chestie ar fi ca e un fel de conventie sa ai la tine un fel de sac de panza facut special pentru acest lucru, sau ca prim layer cand dormi in sacul de dormit ca sa nu-l murdaresti. Noi nu aveam la noi!
Am invatat: cand te cazezi in hut, trebuie sa ai la tine acest silk bag. (cred ca ii zic bine)
La ora 5:00 s-a dat trezirea. Tota lumea s-a trezit si a inceput sa se echipeze. Si noi! 🙂
Cand ii dau sa ies afara zgripturoaica sare pe mine: “Nu, nu, nu pleci pana nu pleaca ultima echipa!” Ii raspund cuminte ca ma duc la toaleta! Ies afara si gandesc: intru inapoi, iau rucsacul, si ies cand nu e atenta! Apoi … o taiem!!
Catalin imi citise gandurile! Era deja afara! Lumea servea micul dejun cand noi … plecam in urma a altor 3 echipe … 😉
“Auzi la ea! E glumeata femeia!” – tot mormaiam amuzata si enervata in acelasi timp. Ce tupeu, HA! :))
Incepe catararea. Ne propusesem sa mergem cat mai mult timp simultan. La inceput asiguram mai des, dar apoi, din ce in ce mai rar. Mai vazusem la unii-altii cum dau coarda pur si simplu dupa stanca sa genereze frecare in caz ca unul din coechipieri pica …
Ne depaseste o echipa …
Simteam ca Catalin cam tragea de mine. Nu stiu daca era vorba de altitudine, sau pur si simplu ca inca nu se incalzisera muschii pe mine. Din cate am ajuns sa ma cunosc, incep greu, apoi merg mai repede …. dar sustinut. Imadiat ce-l ajungeam pe Catalin din urma imi zicea sa o iau inainte, dar ii ziceam sa ma lase sa-mi trag sufletul. Ma lasa, dar intre timp o lua el inainte. Dupa ce am fost depasiti a mai incetinit si el. Nu l-am intrebat de ce, nu as fi vrut sa interpreteze ca vreau sa mergem mai repede :)).
Insa alte echipe ne respirau in ceafa. Erau un fel de reper pentru noi ca si viteza … am incercat sa ne tinem in fata lor considerand ca acesta este ritmul pentru a face maxim cele 7h aproximate de descrierile din carti …
La rasarit! Hai Cata, baga o poza si aici, si acolo, uite si acolo …. l-am innebunit pe saracul om cu pozele mele! “Am un blog de actualizat!” :))
Catararea, nu, nu e grea. Atat doar ca e expus! Imi dadeam seama ca acum, fiind legata in coarda cu Catalin, fiecare dintre noi avea responsabilitatea pentru doua vieti, nu una … Era ciudat! Aveam emotii pentru Catalin cand se catara in locuri mai expuse pentru ca as fi putut sa o patesc si eu, si aveam emotii pentru mine cand ma cataram, caci ar fi putut sa o pateasca si Catalin. Initial incercam sa ne asiguram in tot ce se putea, har dupa ce am capatat incredere in el, poate si el in mine … si in noi insine, dupa ce ne-am obisnuit cu acest nou sport, am hotarat sa asiguram mai rar si sa mergem cat mai mult simultan. Uneori unul dintre noi se lasa pur si simplu de partea cealalta a crestei, alteori mai dadeam coarda de dupa un bolovan cu vazusem cu o zi inainte la ghizi si …. asa lasam celelalte echipe mult in urma.
Echipa din fata noastra care ia avans .. si noi in umbra! 😉
🙂
🙂
Portiunile mai expuse sunt prevazute cu spituri foarte bune, iar cele si mai expuse sunt prevazute cu corzi fixe. Da, se poate catara foarte frumos si fara sa ne tinem de cozi, dar noi … trebuia sa terminam repede ca se anuntase vremea rea pentru seara … Si nici nu stiam ce ne asteapta sus.
Ne-am asigurat fiecare in cate un nod prusic pe coarda din o bucatica de cordelina. Initial am mers amandoi asigurati, insa … din loc in loc trebuia sa desfacem nodul sa-l mutam si chestia asta ne incetinea … “Cred ca e suficient ca unul din noi sa fie asigurat avand in vedere ca suntem legati unul de altul! Si daca tot e unul din noi asigurat, ar fi bine sa fie capul!” – asa ii zic lui Catalin, care era cap si care renuntase primul la asigurare. Atunci s-a asigurat el, si eu am scos nodul.
Catararea pe creasta fost strict la bocanci. Traseul a fost perfect curat/uscat, nici urma de gheata! Nici de piolet nu a fost nevoie! Dar, repet, datorita faptului ca am prins conditii perfecte de catarare pe Eiger.
Vreamea: cald (aveam doar suprapantaloni si un polar 100 pe mine), fara vant, cel mult o adiere, cer senin, soarele a batut pe noi de la primele raze …
Asta era ultimul pasaj de corda fixa (daca o putem numii coarda :)) ), foarte lung. O chestie de “hei rup”!
Il conving pe Catalin sa incerce o poza “contra jour”, cum ii zicea el! :)) Da, pe creasta asta am catarat noi …
🙂
Uite Catalin, fa o poza si cu oamenii din urma noastra cum se vad asa misto pe creasta! :))
Catarare … Nu ne mai grabeam deloc, ceilalti ramasese mult in urma noastra, ceea ce ne dadea incredere ca suntem in plan cu timpul, si ca o sa terminam inainte de vremea rea …
🙂 Ah, si sa nu va imaginati ca daca eram legati unul de altul, aveam mereu o asigurare intre noi. Oh, nu, aici deja renuntasem la asigurari considerand fiecare pasaj “asta e bulevard!”. De multe ori cataram un pasaj si cand ajungeam la Catalin il vedeam cu pur si simplu tragea coarda doar ca sa nu ma impiedic de ea. :)) Prima data cand l-am vazut, m-am cam speriat … dar dupa, am inceput sa-mi dau seama ca are si el dreptate: trecea prin pasaj, ii “masura” dificultatea, si avea incredere in mine ca nu am cu sa fac vre-o prostie acolo … sau doar era incostient … (?)
Ce? Se vede deja varful?
Nu, nu, e imposibil sa fi terminat deja! Hai sa mergem sa vedem! La ce altitudine zici ca suntem?
Uite si creasta Sudica pe care se vor retrage majoritatea. Si daca toti se duc pe Sud, e ok sa coboram noi pe vest, nu? :))
Hopa sus!
Nu se mai vad oamenii in urma! Pai da … ca ei nu mergeau concomitent. Urca capul, asigura la tija de metal, si lua la filat secundul … si tot asa! Am vazut eu! Noi am mers cu un singur prusic de echipa …
Ma rog! Hai sa vedem ce e in partea cealalta a crestei …
🙂
Inca o usoara urcare pe langa zapada. Ah, asta era zapada pe care o vazusem de jos si care ne creease emotii. Dar se poate merge foarte lejer pe langa ea, e uscat, uscat!
Gata si portiunea asta …
Catalin imi intinde mana sa ma felicite … S-a terminat? Asta a fost tot? Cat e ceasul? La ce altitudine suntem?
Nu stiu de ce, dar nu am reusit sa simt o prea mare satisfactie. Trecusera numai 3 ore de la plecare de la Mitellegi Hut. Eram pregatita pentru 7 ore de catarare pe creasta si … naibi, abia ma incalzisem! Fusese mult prea putin, prea usor …
Urmeaza sa ne bagam in umbra pe West Flank … acolo jos e cortul nostru …
Cu creasta sudica in spate …
Ceva mai racoare aici in umbra ;))
Incercam pur si simplu sa urmarim creasta. Nu se mai vedea nimeni in fata noastra, si … destul de friabila zona. Ma gandeam ca ar trebui sa-i dam repede in jos inainte sa ne ajunga careva din urma sa coboare dupa noi … si sa ne dea vreun bolovan in cap …
Urmeaream un fel de tije de metal de unde se puteau face rapeluri .. dar preferam sa-i dam mai repede pe picioare. Am facut fel de fel de traversee pe fete spalate …unde am cam avut emotie …
Au fost si vre-o doua rapeluri impuse …
Undeva pe la jumatatea crestei tot dadea tarcoale un elicopter. Nu am inteles initial ce facea acolo pana cand … Hei, e cineva care filmeaza! Fac film! :)) Uite, a lasat pe cineva!
🙂 Elicopterul!
🙂
Era cineva cu camera montata spre un tanc de stanca. Si elicopeterul venea si lasa baieti care sareau … cum se numea sportul asta? :))
Se chinuie sa urce cu costumul lui greu de liliac pana la locul de decolare … Elicopterul dadea in continuare tarcoale … Noi stam cam 20 min sa ne holbam, si sa vedem live saritura … 😉 Oho, si ce s-a dus omu!
Si o filmare cu saritura … 😉
Cand traseul nu mai e asa de clar intra in actiune momaile. Da, traseul e marcat cu momai din loc in loc, desi pe vreme rea/ceata/noapte .. ma cam indoiesc ca le poti vedea sa te orientezi dupa ele …
Acolo jos, in spatele cladirii e cortul nostru!
Si acolo depaaaarte a ajuns baiatul in rosu ..
🙂
A incercat Cata sa faca o panorama cum i-am zis eu …. 🙂
🙂
Fata nordica vazuta mai de aproape …
La un moment dat am pierdut traseul si am facut niste rapeluri aiurea … Am gasit niste cuie, spituri din care sa facem rapel ceea ce ma determina sa am dubii ca am gresit, sau ca nu am gresit sau ca …. fie!
Cert e ca la vreme rea, e bine sa fi dotat cu friend-uri si nuci si anouri … sa iti amenajezi rapeluri, ca nu se stie prin ce vagauni nimeresti! Dar, na, la noi, vremea a fost superba!
Coboram cu un ultim rapel pe o fata de zapada sub care se vedea …. mamaaaaa, ce gauroi! Catalin, legat de mine zice: Ma duc eu, si daca ma tine pe mine te tine si pe tine!
Ma amuza asa, ca parca eram un copil mic pe care il pacalea cu “Uite, pupa mama si trece!” ;))
Da, ne-a tinut!
🙂 Of, ce lung mai e!
Acolo sus erau turisti mai cuminiti ca noi! Urcarea se face pe cabluri fixe si poteca destul de accesibila.
Uite ca gasim pe cineva sa ne faca si noua o poza …
Of, sa se termine odata! E asa de cald, si asa de plictisitoare coborarea asta! Urata retragere!
Da, pe acolo am coborat noi! Ce tare pare! Si eu si Catalin am ajuns la concluzia ca nu am urca pe Eiger pe West Flank nici platiti! E urat si plictisitor, clar!
Cand ajungem la cort ne dam seama ca cineva/ceva facuse o gaura in tenta interioara, desfacuse rucsacul, si furase toaaata mancarea! OOOf, si chiar eram flamanzi! Si …. e cortul lui Florin, acum ce-i zicem?! Ce animal o fi fost? Vaca?
Era ora 15:00 … deci coborarea ne-a luat 6h 30′. Ce-i drept, nu ne-am prea grabit …
Cerul era inca oglinda! Auzi la ei, cica se strica vremea! Ce teapa ne-am luat! – gandeam …
Am mai gasit sa mai facem o supa instant totusi … si un colt de paine ramas de pe drum, cu o conserva …
Si asa, din senin, in jumatate de ora cerul s-a umplut de nori, a inceput sa bata vantul din ce in ce mai puternic, si la ~17:40 a inceput sa ploua. Si a plouat asa o noapte intreaga, cu vant de ne-a smuls cortul din ancore, tunete si fulgere … Oh, acum deja ne bucuram ca am terminat inainte sa ne prinda pe acolo pe sus. 🙂
La un moment dat, in timp ce dormeam am simtit ca ceva/cineva scutura puternic de cort. Am deschis ochii si m-am ridicat putin cat sa vad ca e Catalin treaz … i-am aruncat o privire si m-am culcat la loc linistita. Mai tarziu, cand a iesit sa ancoreze mai bine cortul si-a dat seama ca am fost iar atacati de animale, facuse o alta gaura in cort si furase ultimelte 3 batoane de cereale lasate pentru dimineata. Hahahaha…. astea sunt marmote!
Si asa am prins noi ura pe marmote! :))
Apoi … in motaiala mea imi dau seama ca mi-am uitat singurii pantaloni grosi pe care ii avea la mine la Mitellegi Hut. Pe acest considerent, decidem sa mergem intai la Chamonix, unde sa petrecem cele 2 zile de vreme rea care se anuntase, sa-mi cumpar si eu pantaloni, si sa ne aclimatizam.
A doua zi ne trezim pe la 7:30, strangem lucrurile, si hotaram sa coboram pe jos o statie pana la Kleine Scheidegg de unde urma sa luam trenul spre Chamonix.
Cata cu cele ~25kg pe el! :))
Hai mai fa asa o poza in zare, uite ce frumos se vede ….
Eu cu cele ~25kg in carca … :)), lasand in urma statia Eigerglatscher, si West Flank care se incarcase de zapada peste noapte: Na, mai spuneti-mi voi mie ca nu am noroc de vreme! 😀
🙂
🙂 fata nordica …
De la statia Kleine Scheidegg luam trenul spre Grendelwald de 9:33, cu 32 CHF, numa’! :))
Apoi luam trenul spre Chamonix … cu 96 CHF.
Vremea … din tren, nu arata asa de rea, nu?
Sumar ruta:
– Se pleaca din statia Eismeer;
– Se merge la Mitellegi Hut unde s-a facut rezervare in prealeabil – se coboara o portiune stancoasa, se traverseaza un ghetar in dreapta, se catara ~1.5 lungimi de coarda la bocanci, si apoi se merge in diagonala in sus pe cat posibil. Se va face un rapel si o catarare usoara, apoi se vede Mitellgi Hut unde ajungi pe unde poti mai bine :D.
– Se pleaca la 5:30 dimineata pe creasta in sus. Pana in varf dureaza (zic cartile) ~7h – linia e foarte clara;
– Se coboara pe West Flank. Linia nu e foarte clara … dar sunt momai din loc in loc in partea inferioara. Ca altenativa, majoritatea au ales sa coboare pe creasta sudica caci e mult mai sigura dar mai lunga.
Echipament (pe care il consider eu necesar):
– ham;
– coarda sau semicoarda de ~40m;
– coltari;
– piolet;
– ham;
– 6 expresuri;
– echipament individual (ochelari soare, haine … vezi si tu prognoza!! 😉 )
Plus ce nu am avut noi dar e bine sa ai:
– asigurari mobile in caz ca te bagi in rahat;
– 1-2 cuie de gheata;
Despre Jungfrau Region puteti afla mai multe apasand aici, fiind o zona foarte frumoasa chiar si pentru simplu turism. Se pot achizitiona abonamente pentru trenuletul care face tururi complete ale zonei si se opreste in fiecare statie cate 5 min pentru ca pasagerii sa aiba timp sa se dea jos din tren si sa admire peisajele din locurile de belvedere. Si ceva panorame se pot vedea la ei pe site, desi noi nu am ajuns sa le vedem real, din lipsa de timp si poate si de bani. :))
Mai jos e schita liniilor de cale ferata din zona:
Costuri pana aici:
– Avion dus intors: 150 Euro
– Bus Gara Geneva: 3 Euro
– Tren electric Eigergletscher – Eismeer: 37 CHF
– Cazare la Mitellegi Hut: 30 CHF (fara cina sau mic dejun)
– La Mitellegi Hut se putea cumpara: 1L de ceai la 7 CHF, suc la 0.5L la 5.5 CHF, bere la 6 CHF.
– Tren Kleine Scheidegg – Grindelwald: 32 CHF
– Tren Grindelwald – Chamonix 96 CHF
Va urma …
A fost lectura mea de seară.
Impresionant. Vă invidiez 😉
🙂 Dean Potter iti spune ceva? Uita-te la filmul "The Sharp End" …. oricum foarte tare faza :))))
pe bune nu e rautate dar incercati sa scrieti lucrurile pe numele lor, West Flank, mittelegi ridge suna asa de rau, e mittelegigrat.
Gandestetenumai cum ar fi sa spui in loc de peretele vaii albe, vaii albe flank sau picatura ridge.
Buna Silvia. Frumoasa vacanta ai avut. Intre multele imagini am regasit si eu locuri cunoscute. Care e urmatorul plan? 🙂
Lui Cata i-am transmis personal.
Tulai! Tu cand scapi din cusca, nu te mai opresti!
Bravo e putin spus!
Bajetii aia saltareti folosesc un wingsuit (n-am avut inca okazia)… e un sport extrem destul de recent inventat (si costisitor, probabil). Aterizarea se face cu parasuta!
Anonim@ Promit ca pentru urmatoarele post-uri o sa fiu mai atenta la terminologie!
Emi@ Pana acum nu prea mi-am facut planuri decat in ultimul moment … vedem!
Mersi
felicitari!
acum ma gandesc de doua ori cand iau trenuletul sau vreau sa stau Mitellegi Hut. Trebuia cineva sa ii lumineze si pe elvetieni…
foarte fain, multumim de poveste! lectura de somn-usor si pentru mine 🙂
ghizii si cabanierii sunt mai putin prietenosi cu turistii independenti vara si pentru ca sezonul dureaza doua-trei luni si ei ca profesionisti de acolo mananca o paine buna. nu reprezinti o sursa principala si consistenta de venit.
uite aici o prezentare foarte faina a unui om in costum zburator: http://www.ted.com/talks/ueli_gegenschatz_extreme_wingsuit_jumping.html
🙂 ture superbe! sabin
Tare plăcut!
Mircea O.
Salut ! In primul rand felicitari pt tura! Astazi am primit un link si mi-am adus aminte de ce povesteai tu aici, cum v-ati intalnit cu un om zburator acolo sus si mi-am dat seama ca ati avut ocazia sa-l vedeti, asa cum zicea si Mardale, pe Dean Potter in actiune 🙂 Foarte fain! Aici puteti vedea si ce s-a filmat din elicopterul acela: http://adventure.nationalgeographic.com/2009/12/best-of-adventure/dean-potter-video
Nu prea stiu exact CUM sa comentez! tot ce vad din pozele voastre pare extraordinar, si, imi imaginez, cu atat mai extraordinar este sa si fii acolo! Obiectia e una singura: cu cat stiu (vad) mai multi, cu atat sunt mai multe sanse sa gaseti oameni care sa aprecieze asta; nimic rau nici pana aici, dar eu doar ma intreb de ce va doriti asta asa de mult incat sa apelati la posibilitatile aproape nelimitate ale net-ului?! Nu sunt rautacios, si "ursuz" ar fi cea mai superficiala apreciere, credeti-ma. Doar ca imi vine in minte o parafraza: nimeni nu e singur – nu e?! sau important e ca nu se simte singur?!(linku-l l-am primit; de obicei nu caut. scuze pt. interpelare…eu net-ul il vad tot ca spatiu public)
🙂 Aoleu… V-ati intalnit cu Dean Potter…
Super tura fratilor! Bravo!
Dean Potter… ce tare