In viata mea intervenise o banala rutina in/de nonrutina: munca, sala, planificarea/iesirea cea de toate weekendurile, berea saptamanala … examene, intamplari care ma umpleau de exaltare si bucurie (nu e usor sa suporti schimbari, si mai ales care sa-ti placa prea tare – ca si cum esti cu cineva are iti toarna continuu bancuri bestiale si il rogi sa te crute ca te doare burta de ras :)) ). Incepusem sa ma simt din ce in ce mai incordata si simteam nevoia acuta de evadare la numai 2 luni de munca (ca tot incepusem anul cu vacanta de schi, respectiv la mijlocul lui Martie).

Si pana la urma … ce putea fi asa de greu? Aveam cu ce, Rudi se oferise sa raspunda la intrebarea “Cu cine?”, se gasea si unde … . ne hotarasem sa mergem la catarare, si, eventual, sa mai gasim o echipa, sa umplem masina si sa fie mai interesanta vacanta.

In cele din urma ne strangem 4 oameni dornici de aventura. Mai ramane de rezolvat problema concediului pentru fiecare. Stiam ca nu o sa ma pupe nimeni de bucurie ca vreau concediu, dar mai stiam ca-mi doream prea mult chestia asta ca sa nu fiu suficient de convingatoare … 😀

Perioada: 24 Aprilie – 3 Mai
Locatia: Ardeal – Cheile Turzii (4 zile), Cheile Aiud (2 zile), Buces (3 zile)
Echipe: Eu si Rudi, Corina si Radu

Vineri 23 Aprile se anunta o zi relaxata de servici, ma hotarasc sa-mi creez motiv de a sterge praful de pe bicicleta asa ca ies la o tura de Bucuresti pana la servici. Imi completez constincios cererea de concediu si plec relaxat spre casa pentru a-mi pregati bagajele: toata un zambet, pedaland cu gratie pe soselele imputite ale Bucurestiului. Aflasem cu cateva ore in urma ca se doreste plecare de vineri seara, si ca Radu vrea sa traga chiulul prima zi de catarare din Turzii. “Graba” asta nu prea ma afecta pe mine, mai ales ca era o zi de vineri data naibi de relaxata. Fac bagaje, curat prin casa, un dus luuuung si … ups, primesem deja de 20 min beep-ul de plecare! :))

Incarc si eu bagajele in masina si plec in recuperarea coechipierilor Rudi si Corina. La 7:00 ieseam din Bucuresti si-i dadeam voios pe autostrada Bucuresti-Pitesti.

In zona Ardeal, da?, exista mai multe zone de catarare destul de dezvoltate, si in dezvoltare. Din fericire, pentru acestea exista si un Topo bine pus la punct, cu disponibilitate destul de limitata (Vorbiti cu Dan Anghel, care este si autorul acestor TOPO-uri)

Cheile Turzii – 4 zile

Vineri noaptea ajungem in chei. In mod surprinzator, facusem fata cu brio drumului lung – ca si sofer – 430km. Noi am intrat in chei pe la Petrestii de Jos deoarece este o zona mai linistita si mai lipsita de pantofari si/sau manelisti. Practic, aici se afla un mic camping (5 ron/noapte/cort), unde probabilitatea de a te intalni cu alti alpinisti e destul de mare. Acest camping iti ofera …. nimic, ca doar nu suntem in Franta! :)) Da’ e raul aproape pentru cei “obsedati” de dusuri zilnice …

Ziua 1 ne hotaram sa ne dam pe un traseu mai lung in echipa de 3 si sa continuam cu ceva escalada: Peretele Suspendat – traseul 5 din schema si escalada undeva pe langa poteca, nu as stii sa zic ce sector, undeva pe langa Scoala Turdeana.

In drumul nostru aveam sa ne intalnim si cu echipa lui Mihai care venisera in Turzii la 2 zile. In drumul meu spre traseu, am urmat poteca singura, fiind lasata mult in urma de colegii mei de tura, fapt care ma cam indispuse nitel. Se pare ca sunt destul de expresiva cand e vb de indispozitie avand in vedere descrierea pe care mi-a facut-o Mihai cand m-a vazut: “Da, Silvia e aici cu noi! Mai tacuta, mai antisociabila, mai antipatica …. dar e aici cu noi!”. Nu am putut sa nu ma amuz cand am auzit asta. Baietii s-au bagat pe Creasta Sansil din imaginea de mai sus. S-a hotarat … sa ma dau eu cap pe Vega. Nu premeditasem nimic de genul acesta, insa nici Rudi nici Corina nu-si revendicasera dorinta de a se da cap … M-am trezit in pozitia de “bine, te duci tu cap!”
“- Nu stiu sa ma dau cap cu 2 secunzi!”
“- Inveti acum. Cum filezi? Stii sistemul autoblocant?”

Si asa, mi s-au dat cateva indicatii care e povestea cu asigurarea semicorzilor – 2 linii paralele pe perete – cu sistemul autoblocant de filare … am plecat. Emotii mari! Partea cea mai tare cand pleci cap este ca nu ai timp sa ai emotii decat ianinte de plecare, caci dupa, esti atata de concetrat sa urmaresti urmatoarea asigurare, sa alegi semicoarda potrivita, sa cateri pe linia care trebuie .. incat nu mai e loc de alte ganduri. Pentru mine, un om care de obicei are mintea plina de ganduri, planuri … a reusi sa nu ma gandesc decat la ceva punctual … e un lucru care ma umple de fericire, ma elibereaza si ma relaxeaza.

Inainte sa ma apuc de catarare auzisem povestiri referitoare la acest lucru: “Mai, pai daca cineva ii striga unui catarator in timp ce se catara:
“- Ba, vezi ca a murit ma-ta!!” – respectivul ori nu aude ca e prea concentrat, ori se simte destul de deranjat de zgomot cat sa raspunda:
“- Dute-n …, nu vezi ca ma catar?!”

Pe vremea aceea nu intelegeam cum se poate asa ceva, si mi se parea imposibil.

Dupa prima lungime deja redevenisem un pic mai sociabila … :))

Ne pregatim: Corina si Rudi

Eu si Corina

Eu, suspendata intr-o regrupare din “Suspendat” – filand doi secunzi 😀

Eu in retragere

Corina in retragere

Dupa ce ne-am retras din Peretele Suspendat, ne-am intors la locul de camping sa lasam semicorzile si sa luam coarda ca sa ne dam la escalada. Am hotarat ca nu mai pot sa rabd, asa ca am mancat bineeee … mi-am facut un calcul rapid, si am zis ca e timp de o picoteca, asa ca i-am lasat pe Corina si Rudi sa se duca inainte si eu m-am bagat multumita la un somnic de 40 min. Cand am ajuns la “baieti” … tocmai se dadea Corina. Deci urma randul meu! Mai cataram 2 trazee si ne retragem.

In acea dimineata trebuia sa-l culegem si pe Radu de la gara. In spirit de solidaritate … ne trezim toti la 4:00. Il luam pe Radu … si, eu cel putin ma furisez in sacul de dormit si adorm instant.

Ziua 2: Dimineata….

Rudi facuse deja cu un an in urma Csipkes (vezi schema de jos – traseu 2) si s-a gandit ca ar fi interesant si pentru mine sa-l incerc. Ca sa ajungem la baza treseului era mai usor sa ne cataram pe un alt traseu, si s-a ales Creasta Sansil, pe care se catarasera baietii cu o zi in urma. Rudi s-a dat cap pe creasta Sansil si a ramas pentru mine delicatesa: traseu de fata cazuta, prea putine prize concrete la picioare, prize destul de mari la maini, insa miscari atletice impuse. Oh, si cand am auzit de miscari atletice … am ajuns direct cu gandul la una din falezele de escalada din Franta, unde … gradul 6 atletic nu era chiar banal … :))

Eu in regrupare in Csipkes. Ne cataram la umbra. Era ciudat caci la soare te ardea soarele de nu puteai sa stai, si la umbra era un frig de mureai, practic cred ca 10 grade diferenta intre zona cu soare si cea cu umbra. Era un challenge sa te hotarasti pe ce perete vrei sa te cateri intr-o zi, din punctul acesta de vedere. Csipkes – un traseu foarte tare (a se citi misto), in care m-am simtit de multe ori la limita … nu l-am dat la liber dar … mai e timp! Traseu de fata cazuta, echilibru, stat pe picioate, si ridicari atletice din manere.

Vederi din perete … 🙂

Corina si Radu intr-un perete vecin 🙂

Apus la inaltime … eram deja afara din traseu.

Eu!

Rudi!

Seara, Rudi a insistat sa faca un foc … sa stam cu totii sa tragem de o sticla de vin rosu. I-am avertizat ca nu ma simt in stare … m-am retras prima, infranta! :))

Poze artisitice facute de Radu .. 😉

Fulgeras…

🙂

🙂

Care usor, usor se stinge …

Noapte buna !

Ziua 3: Mica incalzire. Tre’ sa recunosc ca desi pe moment nu simteam ca as fi tras prea tare de mine … dimineata corpul meu resimtea usoara febra musculara … Insa doar primele 2-3 zile ca apoi … probabail ca m-am obisnuit.

Porterete: Rudi

Eu

Corina

De obicei nu contribuiam prea mult la hotararea itinerarului. Se hotaraste pentru ziua in curs Vega, Jgheabul Fioros si Erasmus Nyaradi.

Vega – traseul 3 – Rudi s-a dat cap. Si eu cand ma dau secund, am prea mult timp sa ma gandesc. Nu-mi place! Eram deja in ziua 3 … si inca nu ma detasasem de tot ce inseamna viata mea: Bucuresti, munca, casa … incepusem sa cred ca o saptamana de concediu … ooof, era asa de putin! Oricum, dragutel traseul 🙂

Jgheabul Fioros – Traseul 21 – Dupa 2 zile si ceva de efort, picioarele accidentate ale lui Rudi incep sa se resimta – se umflasera. Am fi putut sa ne oprim aici .. insa cand i-am propus nu mi-a raspuns nimic. S-a indreptat silentios catre baza peretelui de unde incepe Jgheabul fioros. “Deci care e planul?”. “Pai, te dai pe Jgheabul Fioros, si o sa intelegi de ce se cheama asa, si apoi incepe un traseu de escalada de 3 lungimi … ”

Usurel, ajungem la baza traseului. Plecarea se facea dintr-un perete vertical, nu foarte greu, apoi se iesea intr-un – ghici! – jgheab. Nu erau prea multe asigurari … si daca nu avea coarda prea multa frecare cat sa am senzatia ca ma trage, nici nu ar fi fost necesare. Din loc in loc mai apareau mici saritori. Erau asigurate, dar nu suficient de bine pentru innaltimea mea: “Acum ce naiba fac?” – imi ziceam.

“Ei ce faci, mai Silvia” – si ma uitam in urma. Ultima asigurare era depaaaarte, si eu trebuia sa ma pun pe picioare pe o fata spalata, in echilibru fantastic, cel putin asa percepeam pasajul atunci, si sa asigur. “Hai, nu te mai gandi atat. Daca e sa ti se intampla, ti se intampla oricum, nu asa zici tu mereu?!” – si in clipa urmatoare, trageam aer puternic in piept, ma puneam pe picioare … la mana o rigletuta de care ma tineam … ma minunam ca stau acolo, ma minunam de cata coarda am sub mine .. reuseam sa asiguuur si ….. Hiu! Am trecut si de asta: Firai tu! Acum, ca trecusem totul era usor. Dar nu dura mult si ajungeam la urmatorul obstacol care era asigurat la fel: vai, daca as fi avut macar cativa centrimetri mai mult! Intr-un final nu am mai gasit nici o asigurare asa ca am regrupat dupa 2 copacei. Eram total dezorientata, si-mi era teama ca atunci cand ajunge Rudi sa nu-mi zica: “Silvia, ce-i asta? Uite in ce fel ai regrupat!”. Vroiam sa fie bine, si secundul sa fie in siguranta … insa nu era nimeni in jurul meu sa-mi confirme ca ceea ce fac eu era Ok. A aparut si Rudi … “Foarte bine! Nu mai era nimic mai incolo, si oricum se terminase coarda!” 🙂

Traseul 4 : Erasmus Nyaradi – de la copaceii la care regrupasem se facea o potecuta. Am urcat usurel pe poteca, si am ajuns la baza traseului urmator. Tot eu urma sa ma duc cap. Rudi il facuse deja cap cu un an in urma. De fiecare data, inainte sa intru intr-un traseu simt o emotie nedefinita, teama .. nu, nu pot … daca mi se intampla?. Uimitor este ca, dupa ce intri in traseu, nu mai ai timp sa te gandesti ca te ranesti, caci mintea ta munceste in alte directii. 🙂 Daca dupa ce ies din traseu mi se zice sa ma bag din nou, am aceleasi emotii, aceleasi ezitari …

Atat Jgheabul cat si Erasmus le-am legat Rot Punct. Combinatia acestor doua trasee a fost super, mi-a placut muuult muuult. Forte frumos!

Plecand din camping …

Prin Cheile Turzii

Arta :))

Vedere din Chei

Same 🙂

🙂

La inceputul celei de-a 3-a zi 😉

Eu in urma lui Rudi in Vega.

Cred ca in Vega

Vedere de sus ..

“Si ieri mai trecusem pe aici, nu?” 🙂

Lui Rudi ii ardea de arta fotografiei cand eu ma chinuiam acolo sus … :)). Frumos! Aceasta se numeste bucla echipata sau expres echipat. Noi ii zicem simpul “bucla”. In perete, un piton, nu foarte adanc batut, care se gaseste acolo, by default … in care se pune bucla. Bucla e recuperata de secund adica cel care este legat de capatul de jos a corzii. In aceasta situatie, coarda nu este asigurata corect in bucla: Asa nu!! :)) – asta pentru cei care nu stiu ;).

Erasmus iese undeva pe un fel de platou, de unde am coborat … eu dupa Rudi, ca sunt praf cu orientarea! :))

Sus pe platou …

Si Rudi

Ziua 4: Escalada – Zona Gabor Feri – Ziua 4 planificasem sa mutam tabara. Asta insemna zi scurta de catarare. Rudi avea nevoie mare de o zi de repaus, si cum eu sunt lipsita de imaginatie, ma resemnasem repede cu ideea ca echipa Corina-Radu vor merge in perete, si eu cu Rudi vom zace la soare ca soparlele. “Pai nu, mergem undeva la escalada sa te dai tu si eu te filez” – spune Rudi. Corina si Radu au hotarat sa se dea si ei la escalada cu noi, ca sa fim cu totii. Foarte misto!

Cum arata zona Gabor Feri.

Ce trasee sunt in zona asta….

Prima data mi-au zis baietii sa intru in traseul nr 9 (Manuela). Intre timp, Radu si Corina intrasera in traseul 11. Fiind vb de 2 lungimi facute dintr-o bucata, s-au dat cap-secund, urmand sa coboare in rapel din regruparea 2.

In timp ce ne pregateam sa intram in trasee, au mai venit doi baieti in zona. Eram in Manuela, ma chinuam sa asigur un spit insa imi lipseau cam 5-10 cm. Eram deasupra ultimei asigurari, si ca sa pot sa asigur acel spit la numai 5-10 cm mai sus decat as fi ajuns eu in mod normal, trebuia sa ies pe o fata spalata, nimic la piciare (aderenta), la maini o prizulita de abia imi intra buricul degetului aratator … pfffff, ce naiba! Nu sunt eu in stare de miscarea asta! … cand apare Imi: uite, pui picioarul acolo la aderenta, si ai priza aia mica cat sa intre buricul degetului … Gandesc: “te rog, spune-mi ceva ce nu stiu!” … spune: “Hai, incearca, e mai simplu decat crezi!”.. hai ca pe asta chiar ca nu o stiam:)). Ma consolez cu ideea ca o sa incerc, si daca e sa cad … nu are ce sa mi se intample! la limita… usureeeeeel, controlaaaaa, “Ateeeeent Rudi!!!” … imi mut greutatea in extensie pe dreptul controland in permanenta corpul si miscarea, reusesc sa asigur … hiu! Dupa ce asigur, sunt tot acolo, tot in echilibru, dar am asigurarea deasupra, si acest lucru schimba muult datele problemei: daca inainte sa asigur sinmeam ca nu mai pot si ca vreau sa ma opresc, dupa ce am asigurat, perceptia a fost ca si o odihna buna :)). Leg traseul ROT.

Cobor. Ce sa mai fac? “Uite traseul asta din stanga, baiatul ala a alergat pe el, pare sa fie usurel” – imi zice Rudi. Era un 8-! (Traseu 8). Hmmm … apare “Baiatul ala”, pe care il cheama Imi. Il intreb fara ezitare despre traseu, imi zice ca e vorba doar de un pas la inceput … imi pune o mansa de la al doilea spit sa incerc … Daca vroiams a plec mai departe in traseu aveam nevoie de un secund .. asa ca urmaream cu interes coborarea lui Corina, ca sa se lege la celalt capat al corzii. Imi iese pasul de 8- … dar nu, nu verau sa cobor, vreau sa plec mai departe. Asa ca ma duc! Foarte frumos si traseul asta .. mai ales ca sunt innebunita dupa traseele de escalada mai lungi. Cei 50m de catarare frumoasa ma ungeau la sufletel. Intre timp ajunge si Corina cu picioarele pe pamant, si se leaga de coarda mea.. 🙂 Super!

Cand coboram din traseul asta, il asaltam pe Imi cu intrebari. Simteam ca datorita lui facusem niste lucruri/miscari de care nu m-as fi crezut nciodata in stare … avea asa un stil sa ma incurajeze, in ciuda faptului ca nu ma cunostea, nu stia de ce sunt in stare …

Corina ar vrea sa incerce si ea ceva cap. Asa ca ne bagam impreuna in traseul 7. Dupa spitul 5 sau 6 cade … dar fiind frecare foarte mare, nici nu o simt, si nici ea nu simte nimic. Revine pe perete, catara, regrupeaza … plec secund! Nu-mi prea place sa ma catar secund insa … suntem o echipa si trebuie sa impartim lungimile la toata lumea, nu?!:))

“Daca vreti un traseu nu foarte greu dar foarte foarte frumooos: For friends!”. Era vorba de traseul numarul 2. Dupa cene povesteste putin de dificultatea si genul traseului … Corina imi arunca o privire zambitoare, incurajataore si plina de interes: hai! “Ahaaaaam, sa inteleg ca vrei sa cateri si tu traseula asta!” hahahahahha…. Emotia fremata in stomacul meu. Trebuia sa plec cap, si oricum, secund nu m-ar fi fascinat prea tare. Dar… “Sigur pot eu?!”- intreb ca o cerinta de confirmare a celor din jur. “Hai, merita incercat, e frumos tare!” – spune Imi.

Cu stomacul frematand de emotie … plec! Un mic traverseu la stanga, de unde dau peste o mica branita de care ma tin foarte bine cu mainile. Prima asigurare, si urma o ridicare cu picioarele pe branita, nimic la maini, doar echilibru. Nu, nu pot, renunt! “Hai, hai ca poti, e mai simplu decat crezi” – zice Imi. “Ufff, fie ce o fi, daca e sa cad, asta e!”. Reusesc sa trec. Inima mea tresara de emotie la gandul ca … da, ma depasisem pe mine! Ajung in dreptul unei gauri perfect rotunde in perete. Nimic la picioare, doar gaula la maini …ma uit! Ar trebui sa ma pun cu picioarele la aderenta pe perete … ridicare cu piciorul in gaura langa maini… si … uhuuuu.. saritura la rigleta aia?! “hai, hai ca pooooti, e mai simplu decat crezi!” – imi zice Imi care tocmai catara un traseu cu traiectoria pe langa traseul pe care il cataram eu. Da, trebuie sa incerc! Sunt asigurata, nu am ce sa patesc … imi fac atent planul si plec! Am reusiiiiiiiit! Iar, iar sunt mai buna decat EU cea de acum cateva secunde!!! Nu, nu va pot descrie bucuria pe care am simtit-o in acest traseu. A urmat cu catarare frumoasa, pasaje la limita, de echilibru, fata … si nu, nu a fost ROT punct, dar a fost la liber :). Sus, in regrupare … am obosit cantand de fericire, in asteptarea secundului: “I’m a big big girl in a big big world …” – si aici se terminau versurile si o luam de la capat!!! 😀

Dimineata, in timp ce asteptam compania sa plecam … un caine se urca pe mine. Si cum eu ma amuzam teribil … el s-a gandit ca ce ar fi sa ma pupe :))

Secund in urma Corinei. 🙂

Eu plecand in For Friends …

🙂

🙂

🙂

Imi in dreapta.

OOOf… daca nu ai fost cuminte! 😉

Corina venind secund dupa mine in For Friends. Radu, pasionat de fotografie, s-a gandit sa se catere pe o coarda si sa faca niste poze artistice;)

🙂

🙂

🙂

🙂

Am coborat fericita din traseu. Eu si Corina am fost asa de marcate de frumuseatea acestui traseu… ca am obosit povestind si amintindu-ne una la alta iar si iar pasajele, senzatiile din ele, bucuria de a lucra la ele…

🙂 … si acum? … Ne pregatim sa mutam tabara, nu?:)

Spre corturi … Dupa ce ne luam ramas bun de la Imi. Ce frumos e sa intalnesti oameni care te incurajeaza .. care sunt ca tine, la fel de pasionati si luati de valul nebuniei …

🙂 .. pluteam!!!

Ne hotaram sa schimbam cuibul in Cheile Aiudului. Nici unul dintre noi nu mai fusese niciodata, si .. merita incercat, nu?!:). Dar, inaitne de asta … ce ar fi sa mancam o ciorba?! :))

Continuare aici.