Data: 11 Septembrie 2014
Locatia: Bucegi, Costila
Echipa: Eu si Marius
Activitate: Alpinism
Traseu: Ultimatum 10lc, 8 A1
Info
Povestea lui Titus de la premiera poate fi gasita pe blogul lui, titusgontea.blogspot.ro, AICI.
Schita realizata de Titus:
Alte info adunate:
–> Traseul a fost batut in urma cu 9 ani de Titus Gontea;
–> Dupa premiera Titus a mai revenit in traseu si a mai adaugat asigurari fixe (spituri si cuie);
–> Se spune ca este foarte slab asigurat, dar …
–> Dupa parcurgerea primelor 2lc si analiza schitei detaliate eu consider ca este echipat OK;
–> Parcurgearea acestui traseu impune cataratorilor un nivel de catarare si confort de grad 8, adica gradul la vedere;
–> Pana in acest moment traseul nu are nici o repetare;
–> Pana in acest moment traseul are doar doua incercari:
* Cosmin Andron, incercare solitara hivernala, a reusit parcurgerea primei lungimi de coarda;
* Silvia Murgescu si Marius Luca, adica noi, am reusit parcurgerea a 1.5 lungimi de coarda, adica … pana la rotita rosie din schita de mai jos de unde a si zburat un cui:
Intriga
– Ideea era sa iau toate traseele din Peretele Vaii Albe la rand! – imi prezint intr-o alta imprejurare ideile – Doar ca acum simt ca le-am cam facut pe toate. Ce ar mai fi?! – continui.
– Ar mai fi Ultimatum! – mi se spune.
– Ah, da! Pai o sa intru in asta data viitoare. – raspund linistita.
Nu stiam nimic despre acest traseu decat ca exista o schita destul de detaliata si ca a fost batut de Titus motiv pentru care se presupune ca e foarte slab asigurat. Dar eu am mai catarat un traseu de-al lui Titus si mi s-a parut OK. Deci “foarte rar asigurat” nu ma sperie caci in mintea mea capata forma “asigurat suficient, mai ales in punctele delicate”.
– Dar e greu! Nu are nici o repetare pana acum! Nu ai cu cine caci nici eu nu am gasit cu cine si am intrebat pe toata lumea! Sarutul Pamantului este traseul lui Titus cel mai bine asigurat, nu te lasa amagita de asta, intra intai in Exodium ca sa intelegi ce inseamna un traseu slab asigurat la Titus. Nu te duce direct in Ultimatum! – mi se atrage atentia.
– Si totusi, toate acestea sunt doar presupuneri. Caci, logic gandind, traseul nu a mai fost repetat si deci nimeni nu are de unde sa stie ce e acolo in afara de Titus. – gandesc dar tac. 😛
* Doar ca eu am cam obosit de Costila. Nu mai vreau! Am nevoie de altceva, sa mai schimb!
* Doar ca dupa luni si luni de antrenamente dure la sala, alergare, yoga si iesiri la weekend la stanca cu apropieri lungi am cam obosit;
* Dar acum sunt intaratata si vreau sa incerc Ultimatum ca ultim traseu in zona Costila pe 2014;
* Dar acum sunt curioasa, vreau sa merg sa vad cu ochii mei, sa simt pe pielea mea;
* GATA! Un ultim efort!
Partener de coarda nu imi este greu sa gasesc. Stiu din start ca ma pot baza pe Marius. Nu trebuie decat sa fac un minim de efort pentru sincronizare intrucat el nu e disponibil chiar in fiecare weekend. 😛
Si suntem amandoi plini de entuziasm. Radem, povestim si vizualizam izbanda cu maxim de optimism. 😀
Povestea mea
Dimineata la ora 4:00 ii dam in sus. Simt ca inaintez greu, trag de mine, ma simt obosita …
Primele raze ale rasaritului ne intampina destul de jos. 😛
Imi dau seama ca sunt obosita rau, dar merg mai departe!
In ciuda efortului fizic si psihic pe care il fac pe ceea ce imi propun sa fie ultima urcare in Circuri pe 2014 incerc sa ma bucur de acest rasarit minunat…
Am ajuns la baza peretelui destul de tarziu. Practic am facut cu cel putin 30 min mai mult pe drumul de apropiere in comparatie cu iesirile precedente din acest sezon. Dar hai sa vedem!
Prima lungime de coarda
Analizez atent schita, si plec direct in sus…
Catarare e delicata. Fie pasi de fata, fie teren friabil….
Asigurarile?! Sunt suficiente! Nici nu ma gadesc la ele! Ce-mi pasa?! Am punctat deja de vre-o 3 ori!
Ma misc greu si iau decizii greu. Nu ma gandesc la oboseala, ci ma concetrez pe ce am de facut. O sa ma dau cap, deci nu o sa prea am timp sa adorm in regrupari! 😀
Catararea e misto ….
Si ma prinde! Si imi place!
Chiar daca trag greu! Muschii pare ca nu ma mai asculta cum ma ascultau in urma cu …. numai cateva saptamani.
Lungimea e sustinuta pana in regrupare. Insa nu pot spune ca am dus lipsa de asigurari. Pentru mine, chiar si la gradul acesta de oboseala, au fost suficiente.
Vine si Marius…
Intre timp simt cum corpul imi atarna greu si lenes in ham…
Dar Marius are un tonus fizic si psihic OK. Nu schiteaza nici cea mai mica ezitare …
… si asta ma incarca! 🙂
A doua lungime de coarda
Plec! Urmeaza o serie de pasi la artificial. Cuiele sunt destul de indepartate si nu imi este usor deloc sa ajung la ele.
Sunt foarte obosita si acest lucru se reflecta destul de dur si in capacitatea de a lua decizii repede si de a rezolva probleme complicate de alpinism. Insa sunt acolo pe treaba mea! Cataram cat apucam!
Aici, ca sa trec …
– Intai incerc in fel si chip sa ma ridic in scarita insa imi mai trebuie ~5cm sa ajung la urmatorul cui si pur si simplu nu reusesc sa ii castig prin nici o manevra;
– Apoi incerc cu scarita in clif. Dar alveola in care am montat cliful e asa de mica si rotunjita incat cliful zboara si ma trezesc preluata de corzi dupa o scurta cadere. Marius a fost pe faza!
– Apoi montez o nuca mica-mica! Ate…ent! Incarc scarita in nuca si … reusesc sa trec si sa asigur.
Continui din cui in cui cu manevre dificile de a ajunge la cuiele indepartate ….
Inca putin si pare ca ies pe teren mai usurel …
Cand in sfarsit sunt deasupra surplombei ma simt stoarsa. Terenul e usurel insa eu sunt asa de obosita ca ezit la fiecare pas.
Dar nu, nici gand sa ii dau inapoi. Inainte, tot inainte!
Intai urmaresc un prag diagonal stanga. Urmatorul cui e destul de departe, in fisura. Si arata si destul de prost.
Dar hai sa vedem despre ce este vorba! Usurel si cu atentie ajung la el, asigur. Apoi trebuie sa catar pe o fisura proasta. Nu prea ma tine psihicul. Iar ma chinui cu o manevra delicata si foarte intinsa de artificial si … hiu! Am prins urmatorul cui. Asta arata bine de tot. Batut in fisura verticala, din dreapta spre stanga.
Mai departe pare ca trebuie sa traversez pe sub surplomba, in dreapta, numai 3m, si apoi … sunt salvata de prize bune pana la spitul de deasupra surplombei.
Cu acest plan in minte incerc traversarea. E delicata. E scursa! Creierul imi e cam blocat! Pfuai! Hai Silvia, hai! Ce naiba?! Dupa traseul asta te las! Azi si gata!
Si tot nu imi iese! Asa ca ma hotarasc sa ma ridic cu ajutorul cuiului cat mai sus, si mai sus, sunt in dreptul lui si initial ezit dar apoi il tractionez cu incredere spre dreapta (sensul in care a fost batut) si … Uaaaa! Ma trezesc zburand cativa metri buni. Ma opresc in coarda destul de jos, in buza surplombei dincolo de care il vad pe Marius.
– Esti bine?! – ma intreaba.
– Aaa, da! Nimic evident momentan! Doar multa adrenalina! Am zburat cu cuiul! Uou! Nu imi vine sa cred ca am zburat cu cuiul asta! – vorbesc mai mult ca pentru mine.
Ma uit ii sus si sunt uimita si ingrozita de cuiul in care atarn si de distanta de la ultimul cui si penutimul cui in caz ca … ar ceda si asta! Pfff…
Ma uit la pasajul din care am cazut. Acum ar trebui sa trec fara acel cui cu care am trecut intial si cu care am cazut. Apoi fac rapid o trecere in revista si ma hotarasc:
– Sunt obosita si e greu! Am vazut despre ce este vorba! Merita! O sa ma antrenez si o sa ma intorc in el ca sa ma bucur de catarare! – incerc sa ii strig lui Marius care nu prea ma intelege. 🙂
Apoi, continuand o comuinicare destul de deficitara cu Marius reusim sa ne punem de acord:
– pe una din semicorzi fac rapel;
– in coarda cu care am punctat in ultimile doua sigurari, fix cand am iesit din surplomba raman asigurata si Marius va avea sa o fileze si sa opreasca caderea in ea in cazul in care cuiul de rapel cedeaza;
In rapel recuperez echipamentul … si nu e usor deloc! Trebuie sa fac fel de fel de manevre de coarda.
Sa iti fac o poza! Blocheaza!
Marius in regrupare …
Un singur rapel din aceeasi cordelina pe care am lasat-o si din care am repelat si cu ocazia retragerii din JAFD (vezi aici) ne coboara la bolovan.
Apoi ne asezam lenes pe bolovan si tragem concluzii. Si nu orice fel de concluzii ci concluzii pline de optimism, determinare, vise si sperante: La anu’ va trebui sa trec fara cuiul asta si va trebui sa iesim pe sus! 😀
PS: Anul asta m-am dat destul de mult la modul cap de coarda integral. Si am invatat un lucru foarte foarte important: SECUNDUL CONTEAZA!!!
Aia cu “Capul de coarda conteza caci secundul vine oricum!” e gresita rau de tot. Depinde, depinde de traseu: linia, dificultate, asigurari, pasi impusi.
Si de aici intelegeti ce vreti! 😛
Concluzia
A fost un an bun. Tare bun! Pe toate planurile! Si am simtit ca o sa fie asa inca din prima zi (a anului)! Si nici nu mai tin minte unde eram si ce faceam atunci la trecerea dintre ani. Tin minte doar ce simteam: fericire, exaltare, nerabdare!!
Exista acolo, undeva, ceva care imi spune chestii! Care vorbeste cu inima mea! Simt viitorul!
Adesea nu imi dau seama daca e vorba de un presentiment sau de dorinta. Caci viitorul pe care il simt nu il astept sa vina ci muncesc a naibi de mult pentru el!
Totul se arata asa de formidabil incat imi dau seama ca daca l-as primi pe degeaba pe de o parte nu as putea sa ma bucur de el la adevarata lui valoare si pe de alta totul ar fi continuu sub umbrela sentimentului de a nu fi meritat.
Caci mie imi place sa merit si vreau si imi place sa muncesc ca sa merit. ORICE!
ULTIMATUM e un traseu pe care azi nu il merit. Pentru ca nu l-am visat suficient. Pentru ca nu am muncit suficient pentru el. Dar sunt recnunoscatoare si fericita pentru ca experienta de azi mi-a deschis ochi si sufletul si m-a implut de determinare si putere de munca pentru un vis nou.
(Si ca tot va luati voi de copacul – vezi suntuncopac.com – din cauza caruia credeti ca am intraziat catararea din Eftimie Croitoru … vezi aici acest articol il voi termina precum copacul! 😉 )
Eu pentru asta sunt recunoscatoare astazi! 😀
VOI?
O, da, si eu ma gandeam incantata si recunoscatoare zilele astea ca am avut un prim sezon de pereti extraordinar alaturi de oameni deosebiti! Si inca nu s-a incheiat 😀
Foarte frumoase sunt pozele din perete! Ce bine cand secundul se pricepe si la poze pe deasupra :p
Ca bine zici! “Si inca nu s-a incheiat”! Nici sezonul si nici anul.
Caci, fie vorba intre noi, la unii sezon e 12 luni pe an. 😛
Te pup, fata! 😛
Frumoase cuvintele de final ce descriu trairile ce te-au incercat , consecutive acestei experiente … De acord cu “secundul conteaza”, e bine ca te-ai gasit in compania unui om cu spirit pozitiv si constructiv, cum e Marius.., si intr-adevar , lucrurile deosebite cer uneori sacrificii , munca , de multe ori substantiale …
Titus,
Multumesc pentru comment.
Si iti mai multumesc pentru traseele pline de provocare pe care le-ai deschis in RO.
Si iti mai multumesc pentru faptul ca ne incurajezi pe noi astia care vrem sa iti calcam pe urme si ca te gandesti si la noi dupa ce finalizezi o premiera.
Caci faptul ca te intorci in traseu ca sa mai adaugi un spit sau un cui in punctele mai sensibile, schitele pline de detalii pe care le faci si disponibilitatea cu care raspunzi la telefon gata sa raspunzi la toate intrebarile spune ceva despre cat/daca te gandesti si la noi.
Iti tin pumnii in tot ceea ce iti propui sa faci. 😉
Tu te-ai dus in Ultimatum ca sa tragi de cuie? :))))))))
Haios, asa-i?! 😛
Buna Silvia!
Am spus ca nu o sa mai comentez, dar nu ma pot abtine, deoarece am unele nelamuriri…
Dupa descrierea premierei de catre Titus, eu unul am inteles ca a fost facuta in cinci ani, lungime cu lungime de coarda, de fiecare data plecandu-se din locul ultimei regrupari. Regrupari, traverseuri, rapeluri, nu conteste. Reiese ca nu a fost facut traseul niciodata cap-coada. Asa rezulta din ce am citit eu… Daca ma insel, corectati-ma.
Avand in vedere descrierea facuta de Titus, cu cei 1.94 m ai lui inaltime, cand pitoresc descria ca abia ajungea la prize, cum crezi ca va ajunge un om normal ca inaltime, aprox 1.85 m??? la aceleasi prize?? D’apoi o fata??? Intrebarea mea este: Macar Titus, care a realizat acest exceptional traseu, a reusit sa il refaca, macar el, integral? Cap-coada? Dintr-o singura iesire in perete?
O seara buna, multe succese in continuare si sa auzim numai de bine!
Stima,
Cristian
Buna Cristian,
-> “cum crezi ca va ajunge un om normal ca inaltime, aprox 1.85 m??? la aceleasi prize?? D’apoi o fata???”
Inaltimea nu conteaza. Cei inalti se intind la prize pentru ca pot. Cei mici se ridica pe picioare si se grupeaza pentru ca pot. Inaltimea nu conteaza si mi-am demonstrat acest lucru de multe ori, cele mai relevante/vizibile/accesibile exemple fiind parcurgenea traseelor din sala de escalada. 😛
Cine a fost acolo sa vada a vazut si .. o sa mai vada.
Asta cu “sunt prea scund”, “nu sunt la fel de inzestrat”, “cutare e mai … cumva” sunt scuze si pretexte de adormit constiinta. Adesea ne este mult mai usor sa ne gasim o scuza decat sa ne gandim si sa muncim pentru o solutie caci e nevoie de imaginatie, determinare, dorinta .. si multe alte calitati pe care cei mai multii dintre noi le lasam sa zaca in abisurile subcontientului.
-> “Macar Titus, care a realizat acest exceptional traseu, a reusit sa il refaca, macar el, integral? Cap-coada? Dintr-o singura iesire in perete?”
Poate ca da sau poate ca nu. Si daca e NU, atunci BRAVO celui care va fi primul. Cu putin noroc, poate voi fi chiar EU! 😀
Unora la place sa mearga cu curentul. Altora, cei mai putini, prea putini, le place sa faca curentul.
O zi frumoasa.
Buna,
Ma gandeam doar ca traseul este extrem de dur. Si cred ca e si periculos, atata timp cat tu ai iesit deja cu un cui. Corect, nu conteaza inaltimea. Mitica Chivu a fost (si inca este, Domnul sa-i dea viata lunga!) unul dintre cei mai mari alpinisti romani, are o groaza de premiere, chiar tu ai facut cateva din traseele sale, si nu are decat putin peste 1.60 m! Eu iti doresc din suflet sa fii in echipa care va reusi prima repetare. Iti tin pumnii de pe acum, stransi de tot. Iarasi corect, nu conteaza daca Titus a mai reusit el insusi sa faca repetarea traseului. Eram doar curios. Pentru ca nici uriasul alpinist Riccardo Cassin (acesta imi vine in minte acum) nu a mai repetat celebrele sale premiere. Cinste si felicitari lui Titus pentru acest traseu! Si nu numai…Ai idee daca pot citi undeva de traseele sale? Asa cum le citesc si pe ale tale?
Felicitari pentru sezonul acesta plin de realizari pentru tine si iti doresc unul viitor, cel putin la fel de bogat ca acesta. Desi inca nu s-a terminat anul! Presupun ca abia astepti zapada…
O zi excelenta si numai bafta!
Stima,
Cristian
Buna Crisitan,
La remarca “Si cred ca e si periculos, atata timp cat tu ai iesit deja cu un cui” iti pot raspunde.
1. Eu am cazut cu un cui caci l-am tractionat in directia gresita. Daca eram mai odihnita sau mai antrenata si nu m-as fi agatat de acel cui cu mare ardoare … sunt sigura ca ar fi tinut o cadere. Caci o cadere l-ar fi tractionat in jos si nu in lateral. 😉
2. Traseul e pe verticala sau surplomba. Chiar si daca ar fi cedat urmatorul cui, tot nu as fi atins nimic. In fond asta mi-am dorit: sa ma antrenez si sa ajung la nivelul de a ma catara doar la verticala pentru a-mi putea permite caderi … linistita! Pe teren usor, fata cazuta, s-a vazut! E prea periculos! 😀
Da, da … sa vina zapadaaaaa!!! 😛
🙂 doar o mica corectura:
<>
Tentativa a fost in august 2009: http://www.cosmin-andron.com/2009/08/ultimatum/ Am ajuns pana dupa tavanelul care apare si la voi in poza, sub regr 2.
Am cautat mailul pe care i l-am trimis lui Titus dupa intoarcerea la Buc (il copiez mai jos – poate e interesat pt cineva de comparat perceptia traseului) – mailul e ne-editat…
Inainte de a intra in traseu Titus mi-a furnizat info cat se poate de complete si a fost meeu disponibil (via email) pt intrebari. Intentia era de a intra in el in 2007 cu partener insa imprejurarile au impus 2009 si singur…
<><>
Buna Titus!
Chiar vroiam sa iti scriu si vad ca mi-ai luat-o inainte. 🙂
Da, am fost in Bucegi in week-end cu planul de a incerca ‘Ultimatum’ solitar. Mi-am acordat 5 zile pentru traseu si vroiam sa intru cu portaledge ca sa nu ma abat de la linia traseului pentru bivuacuri.
Am pornit vineri seara din Bucuresti (m-au dus Justin si cu Vasile care aveau ceva treaba in Galbinele) si noaptea am ajuns la refugiu.
Simbata am dus maerialele de escalada in circul unu (nestiind zona am luat-o pe o poteca gresita si am mers aiurea prin boscheti cel putin o ora…. ) si dupamasa am intrat in traseu (in jur de 3:45pm).
O echipa tocmai se retragea din ‘Albastra’. Pe la 6 eram aproape de regrupare cind a venit Justin cu Vasile sa imi lase portaledge-ul si apa la grota de sub ‘la pinda’. Intre timp a venit si o furtuna care a udat bine peretele si s-a intunecat foarte tare.. Cum ploua foarte tare si portaledge-ul era pe versantul celalalt am decis sa regrupez, sa cobor si sa continuu a doua zi. Cum nu avea sens sa dorm la grota pentru inca 25 de minute de drum am dormit la refugiu.
Duminica dimineata m-am intors si mi-am carat apa si portaledge-ul de la grota la baza traseului. Mihai si cu coechipierul sau erau in traverseul de jos din ‘Sperantei’ si pe cind am ajuns si eu si mi-am aranjat chipamentul regrupasera deja in regurarea comuna cu ‘Ultimatum’. Le-am dat ceva avans pentru ca, desi aveau grija, tot dadeau jos pietre si vroiam sa am linia libera.
Pe la 12pm am terminat de aranjat bagajul de tras si am intrat in traseu. Am dezechipat repede prima lungime si am decis sa o fac si pe a doua inainte sa trag materialul. Am rearanjat regruparea si am inceput a doua lungime. Coarda fiind uda de dupa ploaia din ziua precedenta nu mai prindea bine in ‘silent partner’ si m-a lucrat putin la moral… Curind am realizat ca am regrupat gresit (detalii mai jos) dar solitar nu puteam schimba atunci regruparea si am continuat pe la tavane. Pe la jumatatea lungimii am miscat o placa, am rupt o priza si am cazut (putin) moment in care am reevaluat situatia si am decis sa abandonez. Am descatarat pina in falsa regrupare 1 de unde am coborit pe la 1:45/2pm. Am impachetat si cu ajutorul lui Justin am coborit seara aceea la Busteni. Apa am lasat-o la baza traseului, in grota de sub bolovan pentru alti doritori 🙂 Mihai si partenerul sau erau indeva pe la jumatatea ‘Sperantei’. Nu m-am mai intilnit cu el.
Acum cum a decurs escalada si concluziile tehnice:
Mai facusem ‘Sperantei’ acum vreo 4 ani si aveam idee pe unde putea incepe traseul. Am gasit intrarea relativ usor si linia a fost suficient de logica incit sa o pot urma. Pe de alta parte nefiind deloc obisnuit cu conglomeratul alegerea protectiei si mai ales friabilitatea rocii au fost o problema. Sint convins ca pentru cineva de-al casei, familiar cu roca, friabilitatea nu ar fi reprezentat o problema atit de mare cit a reprezentat pentru mine. Mi-a fost greu sa am incredere in cele citeva protectii pe care le-am pus si asta in cele din urma s-a cumulat negativ.
Am mers la liber pina la pitonul zincat de unde am intrat la artificial pina sub pitonul cu inel batut de jos in sus. Cind l-am testat s-a miscat. L-am batut ceva mai bine insa tot nu am avut incredere in el asa ca l-am cuplat cu un ball-nut si am trecut la liber pina la cele doua spituri. Deja ploua bine si se intunecase bine din cauza norilor. Traverseul era extrem de macinat in partea inferioara chiar daca prizele au fost bune. La cele doua spituri am vazut ca unul avea ureche si unul nu – am crezut ca cineva vandalizase traseul si ca aceea era regruparea. Am regrupat acolo si cum eram deja ud am coborit. Am pus un maillon in urechea spitului si am consolidat cu un cablu pe dupa surubul celui fara ureche. La coborire am lasat maillon-ul acolo insa am recuperat cablul.
A doua zi am vazut ca regruparea era dupa colt insa deja eram montat in spitul de mai jos. Am mers combinat la liber si artificial deoarece n-am avut incredere prea mare in bucatile de gresie si bine am facut. Sub coltul de tavanul mai mare am rupt o priza si am picat pe protectie forte slaba, din fereicire insa doar putin. Am realizat insa ca la o asigurare statica cum aveam totul era o chestiune de timp pina sa descos o jumatate de lungime si roca mai sus, din ce vedeam, nu parea sa se imbunatateasca.
In circumstantele in care toata lumea se intorcea la BV/Bucuresti seara aceea am considerat riscul obiectiv ca fiind mai mult decit eram pregatit sa gestionez si am decis sa abandonez.
Friabilitatea (sau poate doar perceptia ei provenita din lipsa obisnuintei cu conglomeratul) au fost factorul principal care m-au facut sa renunt.
Imi pare insa bine ca am reusit sa parcurg si cit am parcurs din traseu si imi pare rau ca cei din zona, obisnuiti cu roca si tipul acesta de escalada, nu au incercat pina acum. Unele aspecte de siguranta care miau pus probleme pot fi gestionate mai usor in echipa. In ce ma priveste, trecerea de la parcurgerea in aceasta maniera a traseelor pe granit la parcurgerea pe conglomerat a fost cam brusca si mi-a limitat mult increderea in ce pot gestiona, cu atit mai mult cu cit nu sint un catarator de exceptie.
Din pacate am parcurs prea putin din traseu ca sa imi permit o opinie generalizatoare insa imi pare bine ca am incercat si sper ca urmatoarea tentativa sa nu se lase mult asteptata si sa fie un success. Ar fi mult mai productiva decit dezbaterile sterile de pe ‘costila’ 😀
Pentru mine traseul a fost cam mult – solitar, la vedere si pe o roca pe care nu am rulaj aproape deloc insa o experienta placuta.
Multumesc inca o data pentru info si promptitudine, desi mi-a luat ceva timp sa ajung sa intru in traseu!
Cu bine,
Cosmin
<><>
PS: “Justin” e Justin Ionescu iar “Vasile” e Vasile Dumitrica. Fara ajutorul lor nu ajungeam nicaieri in tentativa de atunci
Buna Cosmin,
Multumesc mult pentru comment.
Ma bucur ca ai intervenit si ai completat povestea. 😉
Zi frumoasa.
“Mihai” e Mihai Sima
Eu cred ca ar trebui sa fie spus ca traseul nu are nici o parcurgere integrala.
Deci in cazul unei parcurgeri … ar fi prima parcurgere a traseului … nu prima repetare.
Ca sa poti repeta un traseu asta inseamna sa fi fost parcurs deja macar odata de o echipa.
Ori acest lucru nu s-a intamplat pana acum.
Pingback: 2014.09.14 – Buila – Hornul cu Pestera 6A, 7-/7, 5lc | Jurnal de weekend si calatorie