Continuare …

Ziua 3 (Luni 4 Iulie) – Varful Aiguille Noire (3772m), Coborarea pe Creasta NW a lui Aiguille Noire de Peuterey in Bresa de Sud a lui Les Dames Anglaises si traversarea in Bresa de Nord

Varful Aiguille Noire (3772m)

Ramasesem la fotografia de varf de pe Aiguille Noire de Peuterey, nu?! 😉

Nu ne grabim foarte tare sa o parasim pe Fecioara. In jurul nostru se desfarsura un peisaj superb sub lumina diminetii.

Inominata (prima creasta din planul apropiat), urca si ea pe Mont Blanc.

Coborarea pe Creasta NW a lui Aiguille Noire de Peuterey in Bresa de Sud
a lui Les Dames Anglaises (400m diferenta nivel negativa)

Coborarea pe aceasta creasta abrupta este obligatorie pentru echipele care doresc sa faca Peuterey Integral. Aceasta presupune rapeluri lungi si periculoase cu expunere la caderile de pietre mai ales in partea inferioara. (conform “Mont Blanc Massif” vol 1 – Lindsay Griffin)

Pe intreaga creasta (Peuterey Integrala) exista 2 puncte de retragere si acum ne aflam in unul dintre acestea. Era un moment in care am fi putut alege intre a rapela spre NW in continuarea traseului nostru catre refugiul Craveri sau a rapela in retragere spre E catre Refugiul Borelli.

Eu ma temeam cel mai mult de prognoza de Miercuri (urma sa se strice vremea dupa ora 18:00). Era un gand pe care il tot alungam si care revenea iar si iar. In inima mea licarea, totusi, optimismul “Of, ce bine ar fi daca prognoza ar fi gresita!!”. Cu toate acestea SMS-urile de la Doru si de la Marius spuneau acelasi lucru: “Miercuri pe seara se strica vremea!”.

Dar gata, alung gandul rau si de data aceasta, imi pun cartea pe brate si caut indicatii pentru primul rapel catre NW. Cata se tot invartea prin zona si nu gasea nimic. Instinctiv simteam ca se uita peste tot mai putin in singurul loc in care as fi cautat eu asa ca am alungat lenea si m-am ridicat de pe bolovanul pe care stateam asezata – ma duc acolo si “Uite de aici! Avem regrupare amenajata!”

Initial Catalin ezita: “Daca se prind corzile! Uite ce vant puternic!”… Intr-adevar, vantul a inceput sa sufle in acele momente cu putere.

Pentru rapeluri aveam pregatite o semicoarda de 50m pe care sa facem rapel si o cordelina de 55m cu care sa recuperam semicoarda. Dezavantajul acestui sistem este acela ca exista posibilitatea ca la recuperarea corzii, nodul si carabiniera sa se blocheze intre stanci. Apoi, prinsa fiind, ca sa o recuperezi, ori te cateri pe coarda la prusice (asta daca nu cumva ai apucat sa tragi coarda suficient de mult cat sa nu mai ajungi la ea) ori, inventezi o solutie!!! :)) Cu toate acestea, acest sistem de rapel este destul de mult utilizat de catre alpinistii din zona Alpilor.

Catalin, prin nehotararea lui, reuseste sa imi induca si mie putina teama, insa eu imi doream foarte mult sa continuam iar inima imi era plina de optimism pe care mi-ar fi placut sa il impart cu el in acele momente.

As fi facut eu primul rapel insa pana in acel moment ori de cate ori am fost in ture de alpinism, Catalin a fost cel care a facut primul rapel, eu veneam dupa el. Aveam deja un protocol de comunicare destul de bine definit, fiecare stia ce are de facut: Cata face rapel, regrupeaza la urmatoarea regrupare sau unde poate (daca nu gaseste o regrupare), incearca sa vada daca se trag corzile; eu stau cu mana pe corzi sa vad cand se relaxeaza (de multe ori nu ne putem baza pe comunicarea verbala caci nu se auzea nimic din cauza vantului – in cazul asta, de exemplu) si sa vad cand se tensioneaza cordelina sau doar unul din capetele corzii (incearca sa vada daca se trag corzile), apoi reamenajez regruparea sau imi imaginez o solutie in cazul in care corzile sunt intepenite, sau rapelez si eu daca e totul OK. Din acest motiv am refuzat sa fiu prima care face rapel… .

Fara nici un cuvant Catalin m-a lasat sa inteleg ce decizie a luat: si-a dat drumul sa alunece din varful lui Aiguille Noire pe coarda spre NW. Si mie imi era teama, insa eram fericita de faptul ca urma sa ne continuam AVENTURA.

Primul rapel a fost mai greu: cordelina s-a incurcat, iar coarda s-a prins in diverse stancarii …

Pentru urmatoarele rapeluri propun o solutie pentru problema incurcarii cordelinei “Uite, tin eu cordelina la urmatoarele rapeluri si ii dau drumul cate putin ca sa nu se mai prinda!”. Acest procedeu chiar ne-a ajutat!

Dupa al doilea rapel am ajuns pe o parte a versantului pe care nu mai batea vantul. Ne miscam incet, temator, si cu atentie. De cateva ori Cata nu a reusit sa traga corzile asa ca o data am facut mai multe rapeluri simultane scurte pana la el. (Sunt mai multe trasee pitonate in peretele nordic a lui Aiguille Noire si deci mai multe regrupari). O singura data Cata a trebuit sa se catere inapoi pe coarda caci se prinsese nodul intre 2 stanci. Pe partea de rapeluri Cata a facut munca cea mai importanta … L-am ajutat cu tot ce am putut si a fost bine.

Eram o echipa: amandoi concentrati la ce avem de facut si in ce directie trebuie sa ne miscam. A urmat in scurt timp si rapelul cel lung (50 m) si surplombat care ne atragea atentia ori de cate ori ne uitam la filmuletul lui Jon Griffith. In timp ce rapelam, Cata nu a ezitat sa ma filmeze … A fost dragut!

Cum se vedea ghetarul Freney din perete

Am incercat sa folosim cordelina pentru a recupera semicoarda doar atunci cand era necesar la rapelurile lungi impuse, in rest ne-am limitat la a face rapeluri scurte de maxim 25m, cat ne ducea semicoarda noastra de 50m. Ne simteam mult mai sigur facand rapeluri scurte. Au fost necesare cam 15 rapeluri in total pana jos. Ca si timp insa, ne-a luat mult…eram atenti sa nu facem greseli.

Am ajuns in culoarul care duce in Bresa de Sud a lui Les Dames Anglaises destul de tarziu, pe la 14:00. Ne-am linistit! De fapt, Catalin era chiar fericit, i se luase o piatra de pe inima ! In echipa exista armonie si asta ma facea fericita! De pe Les Dames Anglaises priveam cum picau in mod frecvent bolovani mari, multi, pana jos in culoar …. Privind de sus ne alesesem deja o linie mai linistita pe care sa ne continuam drumul. Doar ca trebuia sa ne grabim 🙂

Traversarea din Bresa de Sud in Bresa de Nord a lui Les Dames Anglaises (PD+)

In culoarul ce duce in Bresa de Sud era zapada moale si apoasa. Am urcat in sus pe culoar prin zapada evitand zonele de caderi de pietre. Acolo unde ocoleam zapada urcand pe stanci, totul era incredibil de friabil, totul se misca si pica. Din loc in loc curgeau raulete de apa. Nu mai bausem de mult apa si aveam gura uscata. Eram pregatiti pentru situatia de a colecta apa de printre stanci cu sticle de plastic si pastile efervescente de multivitamine sau magneziu. Ce buna e apa!

Am pierdut destul de mult timp in zona aceasta. Mersese totul aproape perfect pana aici, si aici … “Pe unde?!”. Eram foarte, foarte, foarte obositi, ne miscam in reluare … luam decizii greu… Muaaama, si acu ce facem? Eu ma simt obosita, il las pe Cata sa ia decizii si pentru mine. El arata vesel si optimist … se tot straduia sa ma faca sa zambesc …

Iesim in Bresa de Sud

De aici am continuat stanga pe stanci. Era foarte friabil. La un moment dat Cata a catarat printr-un loc ingust. Asteptand sa se mai departeze putin … “Piatra!!!!”. Instictiv, ma lipesc de perete si imi strang umerii sub casca … Ma pocneste fix in cap, asa de tare ca pentru o secunda vad albastru. Sunt socata, dar imi trece repede … Casca si-a facut treaba!

Chestia cu bolovanul in cap se repeta, dar de data asta cred ca nu mai fusese asa de mare, ca nu am mai vazut albastru :)). Apoi, daca s-a mai intamplat, nici nu am mai remarcat, caci ma obisnuisem :D.

Cata pe Dames Anglaises…

Am balaurit mult …

… insa intr-un final ajungem in Bresa Centrala. Admiram iar Dent Du Geant cu Arretes de Rochefort, Grandes Jorasses … pe partea cu ghetarul Brenva.

Vedere spre ghetarul Freney…

Ma aflam la baza peretelui lui Pointe de L’Isole (doar el ne mai despartea de bivuacul Craveri) si ma gandeam ca “Ar fi misto putina catarare!”. In ciuda unui soi de entuziasm la ideea de a catara cele 2 lungimi de 5c am realizat ca sunt prea obosita si corpul nu o sa ma ajute. M-am intristat putin … am rapelat cei 50m pentru a ocoli Pointe de L’Isole pe la jumatatea lui (asa cum scrie si in carte … pasajul acesta poate fi abordat ori prin catarare directa ori prin ocolire pe la jumatate).

..apoi am catarat o fisura de culoare ruginie care ne-a scos in Bresa de Nord.

Inca 50m de urcare pe culoar (vai ce greu mi-a fost!) ne-au scos la bivuacul Craveri (3490m). Era deja ora 22:00.

Eram foarte obosita. Catalin, in schimb, era un pic mai energic si se apuca de gatit. Aveam zapada chiar langa refugiu, deci puteam topi apa. In ultimele 2 zile mancasem cate 4-5 batoane de “ceva” (susan sau ciocolata) si cu toate acestea nu simtisem foame, insa mi-a venit pofta de mancare imediat dupa ce am simtit mirosul de mancare calda … :D.

Intre timp deschidem telefonul si primim si SMS-uri cu prognoza meteo: “S-a schimbat prognoza: vreme buna pana Vineri!”. Uaaaaa, ce bucurie! Ce usurata ma simt! Stiam eu ca acolo sus e Cineva care ma iubeste si are grija ca vremea buna sa fie cu mine! Multumesc, multumesc, multumesc! Nu ma indoiesc: o sa reusim !

Ne pozam in bivuacul (refugiul) ingust …Aici am gasit un caiet si un creion. In caiet ficare echipa care trece noteaza data, numele, nationalitatea traseul pe care il parcurge. Ne-am scris si noi acolo cu multa bucurie ! Ne-am uitat de curiozitate si inaintea noastra aparea o echipa care trecusera in Octombrie 2009. De atunci se pare ca nu a mai fost nimeni la bivuac Craveri, sau nu si-au trecut numele.

Era destul de cald, probabil si datorita altitudinii mai joase (3490 m), asa ca ne-am imbracat mai lejer si am dormit neintorsi pana dimineata la 5:00 cand a sunat ceasul.

Ziua 4 (Marti 5 Iulie) – Aiguille Blache de Peuterey (4112m), Grand Pilier D’Angle

Creasta de Sud a lui Aiguille Blanche de Peuterey (D)

Suntem plini de energie! Ne-am odihnit, vremea a buna, totul e de partea noastra …

“Hai afara sa iti fac poza!” – striga Catalin.

Dent Du Geant cu Arretes de Rochefort in lumina rasaritului

🙂

La Bivuac Craveri, in mod normal nu exista surse de apa (din ce am citit), insa acum era zapada … :). Si zapada era neatinsa.

Pentru a iesi pe creasta Sudica a lui Aiguille Blanche, de la Craveri se merge in traverseu ascendent stanga. Pe acest traverseu sunt corzi fixe.

In traverseu …

Se vede in spate Aiguille Noire (fix fata pe care am rapelat noi cu o zi in urma), Dames Anglaises si Pointe de L’Isole.

Traverseul se termina acolo unde iesim in culoarul Schneider … de aici incepem ascensiunea pentru a iesi pe o creasta foarte ascutita si aeriana.

Uitandu-ne in urma …

🙂

Odata iesiti pe creasta aeriana (in poza de mai jos, creasta e cea din dreapta), am incercat sa o urmarim matematic. Mergeam in fata, si imi placea ceea ce facem: catarare usoara pe o creasta expusa. Nu ma grabeam, insa nici nu pierdeam timpul. Ne miscam usurel si constant…

Cum arata in cartea “Snow, Ice and Mixed” linia Crestei Sudice a lui Aiguille Blanche.

Daca in alte circumstante as fi zburat pe acea creasta, acum nu! Oboseala acumulata isi facea simtita prezenta si cataram pasajele, usoare ca si dificultate, intr-un mod destul de greoi. Nu eram in stare sa ii zic corpului meu sa faca ceea ce stiam ca poate sa faca, ciudat! Cu rabdare, usurel-usurel am urmarit creasta ocolind din loc in loc turnulete stancoase.

Pointe Gugliermina trebuia ocolit prin dreapta insa mie nu prea imi era clar “care” este Pointe Gugliermina, daca am ajuns la el sau nu. Poza din carte nu ne ajuta prea mult pentru ca era facuta de sus (Aig Noire), dar perspectiva noastra era alta in locul in care eram acum. Deja intrasem intr-o zona a traseului pe care nu o studiasem asa de mult precum studiasem partea de ascensiune a lui Aiguille Noire astfel incat au inceput surprizele!!!

Urmarim creasta pana sub un perete abrupt ce ne taie calea. Undeva in partea dreapta gasim amenajat un rapel. Dupa cateva minute de polemici si studii de caz cu cartea pe brate ajungem la concluzia ca suntem fix sub Pointe Gugliermina: Am urcat prea mult! Da uite ca au mai gresit si altii care au rapelat de aici pentru a ajunge in poteca de traversare …

Ne uitam si la ceasul cu altimetru a lui Cata, dar avem impresia ca altimetrul a luat-o complet razna, deci nu ne bazam pe ce ne arata ceasul. Asadar rapelam de-a lungul unui perete, apoi peste un culoar prin care curgea apa. Acolo ne-am facut plinul… adica am baut cata apa am putut, intrucat eram prea epuizati sa ne mai punem greutate in spate :)).

Am inteles intr-un final descrierea din carte: traversam ascendent peste 3 culoare (prin care curgea apa) si peste 3 crestulite. Pe a 3-a crestulita urcam in sus si iesim pe Aiguille Blanche.

Referitor la descrierile acestea din carti: imi e asa de greu sa le inteleg! De multe ori, ai senzatia ca intelegi, si la fata locului te trezesti ca lucrurile arata cu totul altfel.

Ajungem la zapada de pe Aiguille Blanche de Peuterey. Era asa de multa zapada! Din ce citisem pe net, unele echipe care fac Integrala, aleg acest loc pentru ce-l de-al doilea bivuac, nu se opresc la Craveri.

Cata se uita la zapada, era foarte cald si gandeste cu voce tare “Daca pleaca asta cu noi?!”…. Astfel, il asigur, merge pana la urmatoarea zona stancoasa si ma fileaza si pe mine.

Pleaca iar pana se desfasoara mai multa coarda si apoi plec si eu. Sfarsim prin a merge concomitent pana pe Pointe SE. Se face tot mai cald si noi incepem sa ne afundam destul de mult in zapada, e moale….

Eu in urma lui Cata…

Greu la deal…si totusi ma simteam atat de bine ! Ma gandeam ca de aici rapelam cumva pe Col de Peuterey, apoi cataram o creasta sau un culoar care ne scoate pe Mont Blanc de Courmayeur si … Gata! E adevarat, partea aceasta a traseului nu o studiasem foarte mult, asa cum am mai spus.

Traversarea lui Aiguille Blanche de Peuterey si coborarea pe Col de Peuterey

Acum inteleg, atunci nu intelesesem: Aigguile Blanche de Peuterey este compus din 3 varfuri si anume Pointe SE, Pointe Centrale si Pointe NW. Acestea sunt niste varfulete stancoase intr-un imens de zapada …

Am iesit pe Pointe SE ….

Acolo unde a inceput traversarea…

Zapada era moale. Prima data a plecat Cata sa testeze terenul … inca era OK si trebuia sa ne grabim pentru ca se incalzea tot mai tare, asa ca am plecat si eu imediat ce s-a terminat coarda …

🙂

🙂

Il ajung pe Cata din urma …

Se departeaza iar …

In apropierea lui Pointe Centrale era gheata. Coltarii nostrii si pioletul de aluminiu nu ne dau foarte mare siguranta in acest teren. Cata ocoleste zona de gheata si urca pe Pointe Centrale undeva mai sus decat ar fi trebuit. Apoi ma fileaza sa ma duc si eu …

Nu prea puteam continua din acel punct asa ca am regrupat si l-am filat pe Cata pentru a cobora din nou pe gheata si a prinde linia traseului. A regrupat mai jos (vezi poza)si l-am urmat: Coltarii ne-au creeat din nou emotii mari! De acolo linia era clara, presarat cu zapada, asa cum scria in carte…

Urmeaza traversarea de la Pointe Centrale la Pointe NW, care e ceva mai scurta …

Cand am iesit pe Pointe Centrale am fost surprinsa de felul cum se vedea Platoul superior al ghetarului Freney. Noi il vedeam dinspre Pointe NW spre Peretele Sudic a lui Grand pilier D’Angle. Crevasa ce definea un semicerc de-a lungul peretelui pe care trebuia noi sa urcam arata spectaculos. Daca o sa va uitati in poza de jos, o sa vedeti in zapada o crapatura asemanatoare cu ceea ce vedeam eu. Ma asteptam ca aceea sa fie singura crevasa …

Au urmat cam 4 rapeluri scurte de 25 m, desi in carte spunea ca sunt de 30 m, am reusit sa mai si descataram putin. Mai aveam un rapel lung de facut pana la zapada. Ne-am oprit putin sa scanam zona si sa facem planul…

Traversarea Col de Peuterey si Creasta Sudica a lui Grand Pilier D’Angle (4308m)

In spate se vede peretele Sudic a lui Grand pilier D’Angle. Pentru a catara acolo sus exista doua abordari: prin stanga pe un culoar cu panta de 45-50 grade sau prin dreapta pe creasta Sudica. Desi era multa zapada, varianta culoarului era exclusa deoarece prin culoar curgea apa din topirea zapezii: prea cald! Pe langa aceasta, in zona aceea picau pietre multe …

Am consultat cartea si am incercat sa identificam linia corecta. Prin partea dreapta exista perete compact la intrare, in proportie de 80% … Noi aveam nevoie de o intrare usoara. Initial ne-am concentrat asupra zonei din stanga, acolo unde peretele parea foarte spart insa linia pe care am urcat e desenata cu rosu in fotografie, in partea dreapta. Este si zona ferita de caderea pietrelor.

Am pus cartea la loc in rucsac, ne aflam la ultimul rapel. Ma uitam in jos si nu intelegeam de ce in carte se punea accentul pe acel rapel de 45m … ce o fi ala “bergschrund”?! (In carte scria ca ultimul rapel e mai lung, pentru a traversa “bergschrund”). Eu imi tradusesem descrierea traseului in limba romana cuvant cu cuvant, ba chiar am avut la mine ciorna cu dictionar de cuvinte necunoscute, insa nicaieri nu am gasit traducerea la cuvantul acesta … :)). Ma gandeam ca langa perete o sa fie gheata, asa cum ni se mai intamplase, dar ca o sa ne descurcam noi si cu asta.

Finalizam ultimul rapel pe zapada linistiti, tragem corzile si Cata incepe coborarea pantei de zapada inaintea mea. Nu apuca sa inainteze mult ca se blocheaza: “Crevasa!””. Ce?! Nu-mi venea sa cred … Acum ce facem?! Catalin se indeparteaza putin de marginea crevasei si merge de-a lungul ei. Apoi se opreste, se asigura ca are suficinta coarda si sare. Catalin tot timpu are curaj sa sara, ba chiar ii face placere. Eu mereu ma eschivez si imi e frica … 🙁

Stau acolo cocotata de-asupra crevasei si ma smiorcai ca imi e frica .. eram undeva la 1-2m desupra crevasei si tot ce trebuia sa fac era sa sa sar in zapada moale care oricum mi-ar fi amortizat caderea … acum cuvantul “bergschrund” are sens!!!

Pana la urma am sarit, si m-am lasat moale ca o placinta (vorba lui Cata)… Plamanii mi s-au lovit de genunchi, dar nu m-am ranit. Mi-a fost asa de frica, si eram asa de obosita, si trecusem prin atatea incat am izbucnit in plans. Cata nu cred ca a remarcat, ca s-a intors cu spatele si a continuat drumul catre Col de Peutery … am continuat sa plang pe infundate, si abia vedeam urmele lui Cata prin ochelarii aburiti.

Mi-a trecut si asta … acum trebuia sa gasim o cale de a traversa “bergschrund” de la peretele lui Grand pilier D’Angle.

In spate se vede Aiguille Blanche cu Pointe Centrale si Pointe NW si “bergschrund” peste care am sarit noi …

Am venit de-a lungul lui Col de Peuterey (marginea care se vede in poza de mai jos) si, pana la urma, am gasit un loc unde cel de-al doilea “bergschrund” se ingusteaza mult (un pas), si am traversat. De acolo panta a crescut continuu…

Am ajuns la baza peretelui. Mergem de-a lungul lui pentru a identifica intrarea pe care o vazusem de sus. In astfel de situatii este bine sa memorezi in avans linia pe care o vei urma in perete, pentru ca atunci cand te afli sub el nu mai vezi nimic.

Urcam putin pe perete si regrupam. Urmeaza catarare pe stanca si Catalin se comporta ca si cum “Tu pleci cap!” :)). Fara sa spun nimic stiu ce am de facut … in sus se vede un diedru destul de delicat, nu se vad cuie sau alte semne, dar in sinea mea stiu ca sunt pe calea cea buna.

Linia traseului in carte (linia 436).

Ii fac lui Cata o poza cu Aiguille Blanche…asa, ca amintire. Aiguille Blanche nu e o locatie in care sa ajungi prea usor. 🙂

“Hai, pleci?!” – imi spune …

Ma tot gandesc si ma razgadesc sa imi pun sau nu papucii de catarat in picioare … pana la urma plec la bocanci pentru a nu pierde timpul. Un horn stramt blocat de un bolovan surplombat. Nu prea imi iese trecerea pasajului, asa ca ancorez acolo rucsacul care ma incurca rau. Trec greu peste bolovan (nu aveam deloc incredere in bocanci la prizele de picioare). De aici, uitandu-ma in sus imi dau seama ca daca nu imi voi trage la mine rucsacul, lucrurile se vor complica … decis! Trag rucsacul si continui sa catar! La un moment dat am gasit si un cui: Deci pe aici e bine!

Concluzia asta cu “pe aici e bine!” e absurda, avand in vedere ca in Alpi foarte multi alpinisti care se ratacesc bat probabil si cuie pentru retragere. Dar inima imi spunea ca suntem pe calea cea buna, si indiferent de cat de greu mi se parea, ma incapatanam sa continui in sus.

Apoi intervenise adrenalina si entuziasmul. Imi placea si ma distram! A urmat un pasaj de fata cazuta. Atunci am hotarat sa bag o nuca (una mica-mica). Apoi mi-am gasit o pozitie cat de cat buna, si mi-am pus papucii in picioare si bocancii pe rucsac. Catarare pe stanca compacta….era unul din acele momente in care adrenalina imi inunda tot corpul si ma simt provocata … trebuie sa trec de asta!

Cu papucii in picioare am zburat pe pasajele acelea, totul a devenit foarte usor! In foarte scurt timp am iesit din perete si am intrat in creasta. Exaltare, bucurie … traiam niste sentimente putenice, de nedescris, ca reusisem. Eram in creasta si mai era putin (nu stiu de ce credeam eu ca acea creasta ne scoate pe Mont Blanc de Courmayeur – oh ce ironie! Haaaaabar nu aveam ce va urma! :)) )

Amenajez o regrupare dupa un colt sanatos de stanca, si il filez pe Catalin. Zambeam toata, vorbeam si radeam singura “Uite ce am facut! Am reusit, am trecut, nici nu stii ce aiurea a fost, da’ am trecut …”

Urmam matematic creasta pana pe varf…Desi se presupunea catarare usoara, noi eram asa de obositi incat orice pasaj ni se parea greu. Sus: “A, nu, nu suntem inca pe Mont Blanc de Courmayeur, mai avem! Acolo sus!” – imi spune Cata aratandu-mi undeva in stanga, desupra un varf. Ca sa va faceti o idee de diferenta de nivel care ar fi urmat de catarat, noi ne aflam in acel moment la altitudinea de 4308m (pe Grand pilier d’Angle, iar Mont blanc de Courmayeur se afla la 4748m. Asadar mai aveam inca 440 m diferenta de nivel!!! Si se lasa seara…

Sunt total dezamagita! :(, Offff….Si eu care credeam….

LINK-uri referitoare la acest subiect:

– Prezentarea proiectului AICI
– Peuterey in viziunea lui Catalin AICI
– Peuterey Integrala – Episod I AICI
– Peuterey Integrala – Episod II AICI
– Peuterey Integrala – Episod III AICI
– Peuterey Integrala – Film AICI

.