Anul trecut descopeream MPC. Impresii de atunci vedeti aici.

Ramasesem cu amintirea unei trairi superbe, dar si cu amaraciunea de a fi fost OUTSIDER. Tin minte ca atunci, cand am trecut linia de sosire, Lucian a venit la mine sa ma felicite, la fel si Sis-urile, si … rusinata le-am spus ca nu m-am inscris. As fi vrut sa le pot spune cat de rau imi pare, dar nu era loc de asa ceva …

Entuziasmul din urma concursului m-a determinat sa nu-mi pese daca cineva mi-ar fi criticat gestul de a participa la o competitie fara a ma fi inscris si am postat un articol pe Carpati.org (indentic cu cel de pe blog) pentru a le face si altora “pofta” … dar nu inainte de a vorbi cu Cornelia si a-i cere cateva poze si permisiunea de a le folosi in articolul meu.

Pe site-ul MPC se desfasura un concurs de “Feedback MPC 2008”. Cornelia a insistat sa o las sa-mi publice povestea pe acel site. M-a uimit mult atitudinea cu care au reactionat la relatarile unui OUTSIDER, atat ea cat si Lucian. Apoi au insistat sa ma premieze pentru ceea ce scrisesem – mi-a fost destul de rusinica de situatia asta!

Atunci stiam un singur lucru: “Anul viitor voi fi acolo!”.

Nu ratam nicodata ocazia sa povestesc despre MPC, despre atmosfera bestiala care domina in jurul acestui maraton, si incurajam pe toata lumea sa participe cu toate argumente pe care le aveam disponibile:
– Hai, nu trebuie sa te antrenezi! E vorba de o singura zi dintr-un wee, poti sa renunti oricand, dar sigur o sa reusesti sa ajungi la final. E super atmosfera! – pentru cei mai lenesi sau mai ocupati.
– Ai putea sa vii! Prin prezenta ta incurajezi un eveniment super care se organizeaza la noi in tara, la noi acasa! – pentru … oricine, cred!
– Daca esti asa de bun, hai la MPC. Te astept la linia de sosire! – provocare pentru baieti :)).
– Nici nu-ti imaginezi cum e sa fi acolo, in competitie! Sa alergi, sa te intreci … si eu credeam fix la fel ca tine! – pentru cei care refuzau ideea de competie.

Acum, cand ma uit in urma ma amuza teribil anumite argumente sau metode utilizate de a convinge oamenii sa fie acolo, insa credeam in tot ce ziceam, si poate ca de aceea am fost convingatoare caci … partea cea mai misto din toata povestea aceastei mici campanii este ca anul acesta am vazut multi oameni, acolo, la start, carora le povestisem despre MPC … Nu pot sa explic cat de mare mi-a fost satisfactia !!

Imediat dupa Marathon 7500 ma gandesc cu foarte mare optimist si relaxare ca anul acesta as putea trage pentru un timp maxim 6 ore la MPC. 6 ore mi se parea un timp modest pana cand curiozitatea ma impinge sa ma uit la timpi scosi de primele fete de la la MPC 2008 … Imi dau seama ca nu era chiar modest! :))

Ca sa nu-mi pierd curajul, ma hotarasc sa ma raportez strict la mine: a functionat pana …

Venita din Alpi: ce urmeaza?! Ah, MPC!! Ma hotarasc sa incerc sa mai fac cateva antrenamente, si dupa primul antrenament realizez ca:
– Drace, stai ca-mi iau teapa! Daca eu fac o tura de stadion (400m) in 1.5 – 2.0 min … deci cam 12km/h pe plat. Dar nu am cum sa tin ritmul asta 41km nici daca ar fi pe plat, ca si asa ma chinui 60 min … CE TEAPA! O sa fie a dracu’ de greu! – incep sa vorbesc singura, pe stadion … :)).

Am continuat un antrenament nebun: alergare constanta de 60 min alternat cu antrenamente de scari si ruperi de ritm timp de 9-10 zile (2 sapt fara weekend-uri). Ultima zi de alergare, ajunsesem intr-un asa hal de oboseala incat faceam tura de stadion (400m) in minim 3 minute!
– Nu prea merge povestea cu “ingrasam porcul in ajun!” … strategia aste functioneaza numai daca obiectivul e sa obti nota de trecere …

Ultimul antrenament l-am avut cu 3 zile inainte de MPC. Ma incurajez sa dau tot ce pot …

Vineri seara suntem la Cabana Gura Raului unde ne punem cortul. Si cum eram cam rupta de oboseala adorm imediat …

Desi planificasem sa ma trezesc la 7:30 pentru a avea timp de o incalzire de 30 min, ma trezesc abia la 8:00. Mai aveam timp cam o ora pentru formalitati (logistica – asigurare medicala, semnat fisa de inscriere)… Tot obosita ma simteam, si, ca niciodata, incercam sa-mi gasesc motivatia interioara pentru competitie:
– Uite, mai alergi concursul asta si dupa … promit o perioada lejera, linistita … catarare! Hai, te rog eu! Mai avem ~42km si ne linistim … – ma gandeam.

Ploua usor, si asa se anuntase pentru toata ziua. Mi-am luat pe mine “The Polar” (adica polarul ACELA care nu ma lasa niciodata la greu) si o foaie de ploaie minuscula strecurata in rucsac, pe care nu planificam sa o folosesc – trebuia sa indeplinesc criteriile din regulament, doar.

La start ma pun in prima linie. Era o atmosfera super, asa cum mi-o aminteam: muzica la maxim si incepe numaratoarea inversa ….

START! Plec tare incercand sa tin ritmul celor din linia intai: mare greseala! :))

Daaaa, trageam de mine …

Ma lasa bateriile repede, si incep sa fiu intrecuta de cat mai multi concurenti. Eram obosita, plecasem la start aiurea, incalzire nu-mi facusem: asta da strategie! :))

La un moment dat ma ajunge Dana din urma. Dana nu se antrenase pentru competitia asta, si acum ma lasa in urma :)). Psihicul meu era la pamant … asa ca “m-am agatat” de ea: imi propusesem sa nu o scap din campul vizual.

Asa ca alergam, alergam … avand grija sa nu pierd punctul acela albastru. Apoi ma rugam in sinea mea ca Dana sa alerge sa se tina tare, era speranta mea, cea care imi facea ritmul: “Hai Dana, tine ritmul, vreau sa te am in fata mea, sa pot alerga …”.

Imi era greu, foarte greu! Nu imi era deloc lejer sa tin ritmul ei, doar ca o ajungeam din urma la alergarea la vale. La Casa Folea, eram putin inaintea Danei caci fusese o mica coborare. Ma opresc si beau doua pahare cu apa … rasuflam greu! Dana trece mai departe fara sa se opreasca!

Ups! O pierd, si o iau la fuga … deja era mai bine: incetinise Dana sau ma obisnuisem eu cu efortul?! Nu stiu! Dar deja ajunsesem sa tin pasul cu Dana tot mai lejer, si ma rugam sa nu slabeasca ritmul …

Of, trebuia sa scot 6 ore, si deja pierdusem o gramada de timp aiurea. Trebuia sa recuperez! O depasesc pe Dana si nu ma mai uit in urma: incep sa alerg ca nebuna, sa depasesc concurenti unul cate unul, dintre aceia care ma depasisera la start. Unii dintre ei incercau sa se tina dupa mine, sau incercau sa grabeasca pasul cand ma simteau in spatele lor … Ca sa nu pierd vremea incercand aiurea sa-i depasesc le ziceam: te rog, lasa-ma in fata!

Urmeaza urcarea spre Saua Funduri. Ma trag in bete, ma imping in picioare … nu trebuia sa ma opresc. Imi era cumplit de greu dar ma motivam ca in scurt timp ajung sus in creasta si ma pot odihni cele 20 min de timp mort:
– Nu ma opresc, nu ma opresc! – si urcam alert in sus.
– Te rog, lasa-ma sa trec! – le ziceam gafaind celor din fata mea, fara a ajunge suficient de aprope cat sa apas frana … Imediat se facea loc.
– Mersi! – le ziceam scurt, gafaind, fara sa ma uit la ei, sau sa schitez vre-un zambet asa cum obisnuiesc in viata de zi cu zi …

Ajunsa sus in creasta incep sa sar din bolovan in bolovan pe langa concurenti care nu se prindeau ca ma incurca:
– Hei, cuvantul de ordine de azi e “SIGURANTA!” – imi striga unul din urma, deranjat de felul cum trecusem pe langa el. Nu aveam timp sa-i raspund … Drace, cat timp pierdusem!

Imi iese in cale un barbat dintre organizatori, poate un salvamont:
– Timp mort? – intreb in alergare …
– Nu, s-a scos timpul mort! Dar te rog, ai mare atentie pe coborare! – imi raspunde …

Nu mai eram in urcare, si urma o coborare … asa ca nu ma afecta foarte tare lipsa timpului mort, doar EU-ul interior se ofticase nitel ca-l dusesem de nas sa traga in halul ala la urcarea in Funduri.
– Hai, calmeaza-te, suntem pe coborare acum!

Eram deja uda leaorca. Noroc ca imi pusesem o sapca care ma proteja sa nu ma ploua pe fata … Dar nu-mi era frig! Eram uda si atat, nu simteam, nu conta!

Pe coborare erau destui participanti care se miscau greu pe coborarea pe coarda, sau la descatarat. Si cum stateau ei asa la coada …
– Hei, ce se intampla aici? – aruncam o privire catre cel care se chinuia sa se descatere, cautam apoi o alta varianta de coborare, si cu adidasii la aderenta ii dadeam in jos pe langa ceilalti …

Faptul ca intreceam atatia concurenti, imi dadea falsa impresie ca recuperez timp dar … Stiam ca am pierdut imens, asa ca alergam ca bezmetica la vale, alunecam in noroi, ma prindeam in betele telescopice si continuam sa alerg ….

Eram asa de pornita sa-mi recuperez startul … O data mi-am pierdut bunele maniere si am zis “Da-te!” unui concurent in fata mea. Am trecut repede, apoi:
– Silvia, nu e frumos ce faci tu! Inteleg ca te grabesti, dar vorbeste frumos cu lumea! :)) – ma cearta un pitic interior.
– Bine, bine, ai dreptate, promit sa nu mai fac! – :))

Si ii dau inainte: alerg pe poteca innamolita, prin pietris … La un moment dat inainte de Ref Spirlea ajung din urma doi baieti:
– Lasa-ma sa trec, te rog! – ii zic dupa ce asteptasem putin sa se prinda singur ca ar fi trebuit sa faca nitel loc …
Se da la o parte si-mi face loc. Ii dau viteza pe langa el:
– Hei, pastraza-te pentru urcarea la Diana! – imi striga din urma.
Iar nu aveam timp sa-i raspund insa perceptia mea referitoare la urcusul la Diana era ca o salvare: vine urcare = vine odihna! Oh, si cat mai am de alergat pana acolo!

Ajung la Ref Spirlea, ma asez rupta pe bancuta pe care statusem si cu un an in urma … beau 2 pahare cu apa pe nerasuflate, fac cateva glume si o tai! Parca retraisem momentele de anul trecut, doar ca acum eram praf de oboseala! :))

– Gata, incepe alergarea la vale!! Deja trecusera 4 ore de la start, cursa la 6 ore era cam pierduta, dar nu incetam sa sper: Trebuie sa alerg, trebuie sa alerg … si-i dadeam la vale de parca eram urmarita de urs! :))

In toata cursa asta, un sentiment ciudat de multumire ma urmarea: pe bluza aveam prins un numar. Eram cumplit de mandra de faptul ca de data asta participam legal, eram unul dintre aceia care purtau un numar, care se antrenase cat de cat pentru competitie, care avea un target de indeplinit … Era altceva decat prima data! Era frumooooos, chiar daca pierdusem startul, chiar daca ramasesem in urma!

Pana la iesirea in drumul forestier de la Plaiul Foii nu m-am oprit din alergare. Acolo drumul devenea din ce in ce mai plat. Ma dureau muschii de-mi venea sa plang … vroiam sa ma opresc, puneam frana, dar picioarele mele se incapatanau sa alerge.
– Nu, nu mai pot, o sa merg usurel … sa ma odihnesc! Gata, opreste-te! Ma doare! – si picioarele mele nu se opreau.

Am franat pana la oprire si am simtit ca raman fara aer. Am inceput sa merg usor, apoi mai tare, apoi si mai tare, apoi picioarele m-au tras in alergare usoara in ciuda durerilor cumplite si … respiratia mi s-a reglat instant. Cred ca dupa mai mult de 4 ore de alergare, plamanii mei incepusera sa agreeze starea aia, doar ca ma dureau muschii de imi venea sa plang!

Alerg suspinand ba de durere, ba de ideea ca “sunt abia la jumatatea cursei! trebuie sa-mi revin!”. Ajung la Plaiul Foii!

Uite-i si pe Catalin, Mihut si Andreia inainte de Plaiul Foii (erau cam cu 45 min in fata mea)

La Plaiul Foii incep sa aud incurajari. Ma durea, imi era greu, dar eram plina de mandrie. Poate ca nu o sa inteleaga nimeni cat de important a fost pentru mine sa fiu in cursa oficial … un numar prins de bluza doar! Dar de aici plecase totul: sa revin la MPC 2009, si sa am numar!

Ma intrista, caci imi era rau, nu eram in plan cu timpul … dar incurajarile celor de la Plaiul Foii, bucuria de a ma afla printre concurentii oficiali, si propria constiinta care imi tot zicea …
– Hei, tu poti mai mult! Nu ai facut decat jumate, nu e prima data cand faci ~20 km … doar stii ca poti! Vine acum urcarea de la Diana si te salvezi!

Ma opresc, imi trag sufletul, beau 2 pahare cu ceai cald …. si o iau iar la fuga suspinand de durere!

– Au, au, au … inca putin, urmeaza acum urcare, inca putin!
Dupa cam 500m incepe urcarea spre Diana. O tineam minte mult mai sustinuta. E o urcare sustinut, dar eu o tineam minte si mai sustinuta …

Oricum, efortul de urcare ma salveaza! Nu mai simt durerea atat de puternic, incep sa-i dau putenic in sus impingandu-ma in bete, sau puternic in picioare … nu aveam voie sa ma opresc, nu aveam voie sa incetinesc, trebuia sa tin ritmul acela pe care mi-l fixasem de la baza pantei …

Ii intrec din nou pe baietii care ma depasisera pe drumul forestier. Eram destul de stresata, caci nu mai dadeam de nici o fata: pe parcursul a ~2okm tot intrecusem baieti, si nu mai dadeam de nici o fata sa mai castig si eu un loc. :))

Ii las mult in urma, si de fiecare data cand depaseam un concurent imi luam reper pe cel care il vedeam in fata mea. Alergam, il depaseam, apoi iar imi luam reper un alt concurent .. si tot asa! Stiam ca trebuie sa ajung din urma acel punct …

Cineva ma intreaba cat mai e pana la Diana. Nu raspund, nu aveam energie pentru vorbit … Insista! Ii zic scurt ca nu stiu, poate putin enervata … si ma gandesc ca “Nu stiu si nici nu ma intereseaza! Sa fie cat mai departe, ca mie imi e bine asa ….”

Ies la Diana! Dau nas in nas cu Gabi Solomon, o micuta chinezoica pe care o recunosc de anul trecut, si inca un baiat. Pareau ca merg in grup!
– Hei, ce faci Silvia? – ma intreaba Gabi.
– Of, incerc sa recuperez! – raspund ….
Cer apa! Eu nu aveam cu mine apa, avusesem putina la inceput … ideea era sa car cat mai putin. Un baiat dintre organizatori se ofera sa-mi dea putina apa minerala. Am luat cateva guri bune si … am tasnit la vale!

Eram cosntienta ca mai era destul de alergat … deeeestul! Ma chinui sa alerg pe poteca ingusta, incomoda si plina de noroi alunecos. Cred ca am cazut de vre-o doua ori … M-am ridicat si am plecat in alergare ca si cum nimic nu se intamplase ….

– Inca putin, inca putin …. incercam sa ma incurajez!

Cata inainte de CP de la Coltul Chiliilor

CP de la Coltul Chiliilor

Urmeaza un drum plin de noroi pe care m-am chnuit cu greu sa alerg pentru ca ba alunecam, ba trebuia sa alerg prin balti, ba mi se umpleau adidasii ne namol si mi se ingreunau picioarele ….

Ajung la CP de la Coltul Chiliilor …

Iar doua pahare de apa. Aflu ca ultima fata in fata mea e cam la 7 min. Hai, poate o prind … si o iau iar la fuga!

Gabi, apare si el imediat dupa mine …

Edi

Rudi

Corina

O poza care mi-a placut mie … 😉

Inainte de iesirea la sosea Gabi ma ajunge din urma si mi-o ia inainte … am incercat sa ma tin dupa el dar nu mi-a iesit: eram praf! Acum, ca eram pe plat, durerile mi-au revenit! 🙁
– Ma doaaaaare! – urla un pitic in capul meu – Mai e putin, dar, ma doare rau!

Mai era 1 km doar! Ah, ce lung, de dureros a fost acest km!!!

La cam 200m de linia de sosire imi iese Catalin in fata … hai, alearga, hai, hai … mai ai putin!

Incerc sa trag de mine, imi era asa de greu …. era un sentiment ciudat rau: se apropia linia de FINISH si inima in sarea in sus de exaltare, corpul parca plagea de durere … imi venea sa plang de bine si de rau, si imi venea sa rad …

Ajung in fata liniei de sosire. Toata lumea incepe sa aplaude, sa strige, sa incurajeze…
– Hai Silvia, baga sprint! Hai, ultima suta! Da-i tare! – imi zice Cata.
– Nu mai pooooot – si ma incordez sa alerg cat pot eu de tare, dar cred ca am alergat penibil de incet :))))))))))

FINISH: 6 h 27 ‘ 21″

Am inteles care e pretul care trebuie platit pentru o diferenta de timp de 1.5h (8 h facute cu un an in urma raportate la cele 6.5h facute acum)… dar si care e satisfactia!

Imediat ce am trecut linia de finish si m-am oprit, am simtit ca nu pot sa respir, si m-am asezat pe prima bordura iesita in cale: eram RUP-TA! :))

Poze culese …

🙂 Piatra Craiului …

🙂

Eu si Gianina, fata care a castigat locul I: Bravo!

🙂

Eu si Catalin …

Maratonul Juniorilor … ce dragut!

🙂

Pentru mine Maratonul MPC nu inseamna doar alergare pe munte. Inseamna competitie, inseamna voie buna, inseamna atmosfera bestiala alaturi de oameni super, inseamna cazare la cort, dusul la sala de sport, Pasta Party, spectacol, ceremonia de premiere, proiectie de fotografie …

Anul asta am regasit MPC-ul asa cum mi-l aminteam eu! M-am bucrat de tot ce a insemnat MPC-ul la fel ca prima data …

Mai mult de atat, dintre cei pe care i-am convins sa vina la MPC, la sfarsit mi-au spus ca “Silvia, ai avut dreptate! A fost frumos!”, si acum si-au rezervat deja weekend-ul cu MPC pentru la anul.

Ne revedem acolo!!

La pasta party cu Alin, Lore si Catalin

Anul trecut ma cam chinuisem sa stau pe scaun si-i invidiam nitel pe toti cei care se pusesera pe jos, asa ca …
– Vreau sa stau pe jos! Uite, rezemata de paretele ala ….

In ~15 min, s-a umplut zona cu oameni care stateau pe jos, in ciuda locurilor libere de pe scaune … :)), ce fun!

:))

Inconjurata de Timisoreni! 😉

S-a respectat traditia: a fost spectacolul de dans sincron cu acele superbe adolescente, apoi o proiectie de fotografie …

In sala …

Premierea! Anul acesta am fost acolo sus: mi-am luat diploma de finisher! Eeee… Locul 4 la categoria Fete 18-30 ani, si locul 7 la Fete Open. Vezi clasament!

Dana, langa mine …. “Tu ce timp ai scos?!” :))

Am diplomaaaaa … :))

🙂

🙂

Toti baietii …

Fetele de la 18-30 ani …

🙂

:))

:))

Dupa Pasta Party am iesit la pizza cu lumea …

Peisaj de a doua zi. 🙂

Eu si Catalin papam la Gura Raului …

Zacusca de acasa!
– Trebuie sa vorbesc cu Mamita sa-mi mai trimita niste borcane de zacusca din asta, ca tare buna e!

Spre casa …poze din masina!

🙂

Concluzii:
– MPC este una din competitiile anuale pe care nu ai voie sa le ratezi, clar!
– A fost greu, foarte greu! Trebuia sa ma antrenez mai mult … pentru 6 ore. Mult mai mult!
– La anu iar voi face tot posibilul sa fiu acolo … dar iar nu garantez ca ma voi antrena mai intens … 😉
– Felicitari si mii de multumiri toturor celor implicati in organizarea acestui concurs: BRAVOS!
– Ah, si felicitari pentru cei care au reusit sa-si atinga target-ul pe care si l-au propus!
– Pentru cei interesati de mai multe informatii referitoare la MPC:
http://maratonpiatracraiului.blogspot.com/