Data editarii acestui articol: 2010.11.20
Perioada: un weekend de iarna, 12/13 Ianuarie 2008
Locatia: Bucegi
Trasee:
Ziua 1: Refugiu Costila – Valea Galbinele – HORNUL COAMEI – Brana Mare a Costilei – Valea Scorus – Strunga Galbinele – Valea Galbinele – Refugiul Costila – Poiana Izvoarelor
Ziua 2: Poiana Izvoarelor – Poiana cu Urzici (TR) – Rapa Zapezii – Braul Acelor – Valea Adanca – Poiana Izvoarelor – Gura Diham

Din rubrica Amintiri

De putin timp imi cumparasem colatari (un pret bun la mana a doua) si multe vise in ceea ce priveste turele de iarna si-au facut aparitia odata cu aceasta achizitie. Un bun prieten, vazandu-mi entuziasmul si pornirea in aceasta directie continua sa esueze in ceea ce priveste tentativele lui de a ma pondera:
“- Silvia, trebuie sa intelegi si sa ai maaare grija caci coltarii si pioletul sunt acele piese de echipament care deschid tot mai mult portile catre moarte: iti creeaza o singurunta falsa!”
“- Nu te contrazic, dar eu vreau la munte … “

Cristi, baiatul care ma initiase in turele de vai alpine de vara (vezi aici), acum propusese pe carpati.org o tura de iarna: Rapa Zapezii, pentru data de 3 ian. Eram studenta, aveam mult timp liber, si nu am cuvinte sa imi exprim dorinta cu care imi doream si visam la o astfel de tura. Doar ca pe 2-3 Ianuarie noaptea a nins continuu: pana si trenurile au fost oprite in gara! Singura cale de a ajunge la Busteni ar fi fost sa sapam un tunel Bucuresti-Busteni …

Cu toate aceste pe 3 ian dimineata cand m-am trezit m-am uitat pe geam, si nu am inteles nimic. Ma apucasem sa imi fac bagajele cand Cristi m-a sunat sa imi explice ca e imposibil sa plecam la munte. Trist!

Cu sufletul intristat ma culc la loc …

Peste cateva zile clanul Pinguinilor vin cu ideea de a merge pe Hornul Coamei si Rapa zapezii. Cu emotie ii intreb daca ma iau si pe mine: nu am dispozitiv de filat/rapel, nu am anou …

De fapt vorbeam cu Octavian si Vio. Vio nu planifica sa vina in aceasta tura asa ca imi imprumuta din echipamentul ei, Octavian vine de la Calaras sa stranga echipa din Bucuresti …

Astept cu nerabdare weekend-ul de 12-13 Ianuarie. Imi tresarea inima cand ma gandeam ca in sfarsit imi voi petrece ziua de nastere facand ceva cu adevarat special: va fi o zi speciala! Caci, din pacate, ziua mea de nastere a fost tot timpul marcata da perioada tezelor la scoala si liceu sau de perioada presesiunii la facultate, asa ca nu prea am putut sa ma bucur de acea zi de-a lungul anilor.

Intre timp intervin fel de fel de probleme: joi dupa pranz sunt supusa unei interventii stomatologice care presupune “sedere la caldurica”. Ii explic medicului stomatolog ca ar fi trebuit sa imi zica inainte de interventie acest lucru caci eu am planuri in weekend … plec la munte! Rugamintile doamnei doctor de a sta cuminte acasa nu au avut succes … asa ca mi-a scris reteta cu medicament calmant si anti inflamator.

La facultate era perioada cand se predau proiecte sau se dau examane de finalizare de laboratoare, cum am mai spus: presesiunea… Un prof, sadic din punctul meu de vedere, fixeaza prezentarea proiectului final duminica dimineata si ne interzice sa venim la programarile altor grupe. Ii scriu un email in care ii explic cat de grave sunt problemele mele stomatologice, si ca nu am voie sa ies din casa … si sa accepte o exceptie in ceea ce ma priveste pe mine si echipa cu care am lucrat. :)) Se accepta!

Vineri seara, cu rucsacul in spate, o falca un pic umflata si o cutie intreaga de Nurofen pastile moi pentru calmarea durerii in buzunar ma prezint in Piata Victoriei la intalnirea Pinguinilor.

Plecam spre Busteni. Din Busteni urcam spre Refugiul Costila. Nu prea mersesem noaptea pe munte, si ma simt putin ciudat … Dar ma tin cuminte in rand cu baietii …

Ne cazam la refugiu. 🙂

Valea Galbinele (1B) – Hornul Coamei (1B) – Valea Scorus (1B) – Valea Galbinele (1B)

Participanti: eu, Octavian, Radu, Catalin, Andrei si Mugur (care a venit din Brasov si ni s-a alaturat)

Schita tehnica a traseului

Asadar, conform schitei, am urcat pe linia rosie si ne-am retras pe linia albastra.

Ne trezim de dimineata, cat sa prindem primele raze de soare. Peretele Costilei in rasarit de soare.

M-am trezit dimineata plina de elan, mi-am umplut termosul cu ceai cald, si am plecat cu echipa la drum. Fusesem de curand pe Valea Galbinele si mai tineam cat de cat minte intrarea … “Cat de cat” stiau si baietii sa intre in Galbinele, asa ca o perioada de timp am balaurit prin zona.

Rasaritul

Balaurind in tentativa de a intra in Valea Galbinele

Acum stiu ca se urca pe Valea Costilei pana in dreptul unei cruci si de acolo se incepe traversarea dreapta in Valea Galbinele. Noi atunci am incercat sa traversam stanga un pic cam repede …

Pana la urma, balaurind printre copacei am ajuns in Valea Galbinele, si am inceput sa urcam pe firul acesteia…

Echipa in urma

Eu urcand pe urme …

Radu a ajuns mai repede asa ca si-a ales locul cel mai bun la Hotel Galbinele de unde ne-a fotografiat.

Si eu si Mugur ne-am dus repede sa vizitam hotelul. ;)) Hotel Galbinele este o grota in care alpinistii din generatiile vechi obisnuiau sa faca bivuac pentru a intra in traseele din zona la primele raze de lumina.

Din Hotel aveam o vedere perfecta asupra Hornului Coamei pe care mi-l aminteam perfect de data trecuta cand fusesem prin zona datorita micilor cascade de gheata care se formasera la intrarea in acesta. Am baut un ceai cald si ne-am documentat asupra traseului care se spunea a fi “mai usor decat se vede” … si nici nu se vedea greu.

Tin minte ca la vremea aia invatasem si eu o gluma de la alpinistii: “Daca se intampla sa cazi, pune-ti mainile la fata sa te recunostem!” – nu am ezitat sa o spun. 🙂

Asa cum ii zice si numele, intrarea in traseul Hornul Coameni se face printr-un horn destul de ingust.

Am parasit hotelul si am plecat spre intrarea in traseu …

Radu a ramas in urma la hotel si ne-a fotografiat …

Hornulet-ul destul de ingust, mie nu mi-a creat nici un fel de dificultati. Am mers inainte cu Octavian, dar se pare ca micul hornulet i-a intarziat ceva mai mult pe cei ce nu au avut grija de silueta.

Era inedit si imi placea la nebunie ceea ce traiam! Imi placea foarte mult catararea la mixt pe acest horn si, desi initial ma tineam in spatele lui Octavian, ulterior am avut tendinta sa o iau inainte sa descopar eu prima frumusetea traseului. Muream de nerabdare de a parcurge fiecare pesaj in parte … descopeream o lume noua, incredibila, palpitanta, de nedescris.

La un moment dat am alunecat 1m de pe o saritoare acoperita de gheata si am scapat pioletul care ramasese infipt – mana mi-a alunecat prin dragon. Un fel de teama m-a cuprins, ma simteam neputincioasa. Am stat 2-3 secunde sa-mi reiau curajul, apoi m-am zbatut pana am reusit sa recuperez pioletul … si mi-am reluat ascensiunea. Nu-mi venea sa cred cum imi alunecase mana prin dragonul de la piolet!!! In locul entuziasmului isi facuse apartitia un amestec de adrenalina, teama si lipsa de incredere. Dar usor-usor, dupa cateva pasaje mi-am recastigat increderea.

Entuziasmul mi-a revenit iar. Strunga Galbinele pe unde ne-am retras …

Eram cuprinsa de extazul catararii cand am dat iar de o saritoare acoperita de gheata. Octavian mi-a zis ca ar putea sa se duca sa amenajeze o asigurare de sus dar m-am incapatant sa ma bag pe ea eu, prima, neasigurata. Pioletul infipt in gheata, coltarii mai mult sau mai putin fixati pe gheata (erau cam tociti), incarc picioarele pentru a scoate pioletul si a-l fixa un pic mai sus cand ma trezesc ca alunec ca pe derdelus.

Primele secunde abia am reusit sa contientizez ca sunt in alunecare. Apoi ca trebuie sa gasesc o solutie sa ma opresc. In alunecare am ajuns pe o portiune acoperita de zapada mai afanata – nu luasem viteza prea mare – asa ca reusesc sa ma opresc, inexplicabil cum. Aveam o pozitie destul de fragila, inca mai alunecam si eram speriata. Infing pioletul in zapada si pentru o bucatica de timp raman acolo simtindu-ma ca suspendata. Imi dau seama ca era nevoie de o fractiune de secunda sa ies din pozitia aceea fragila si sa ma pun pe picioare, insa imi era o fricaaaaaa – il rugam pe Mugur, pe langa care trecusem in alunecare, sa vina sa ma ridice – pana la urma mi-am facut curaj si m-am repus singura pe picioare.

Mugur sustinea ca am trecut cu coltarii la citiva centimetrii de obrazul lui. 🙁 Si adevarul este ca daca nu ma opream maturam toata echipa din horn …

Apoi Octavian a reusit sa treaca de portiunea aceea si s-a apucat imediat sa pregateasca coarda pentru asigurare. Aceasta mica experienta mi-a afectat starea de spirit pentru intreaga zi … dar asta nu inseamna ca nu m-am bucurat de traseu! Doar, un pic mai multa atentie!!

Ceilalti au trecut mai usor deoarece au avut cate doi pioleti

Adunare generala in regruparea amenajata de Octavian. Desi continui sa rad si sa glumesc, in mintea mea au loc niste constientizari.

In continuare ascensiunea pana in iesirea din Horn a fost lejera deoarece totul era acoperit cu zapada, nu mai erau saritori.

Am iesit pe Coama de Piatra …

Bem ceai si ne incalzim la soare.

Meditand …

Baietii studiaza traseul de retragere si incearca sa il localizeze in plan real. 🙂

Traversarea pe Brana Mare a Costilei spre Valea Scorus

Nu mai facusem niciodata in traverseu, dar ma uit la baieti cum fac si ma adaptez repede. Initial mi se paruse ciudata pozitia aceasta cu fata la perete, dar e cea mai sigura …Plus ca vazusem si in poze.

🙂

Coboram pe Valea Scorus

Mi se spusese ca trebuie sa mergem cumva pe stanga vaii pentru a ne proteja de avalansa. A fost destul de palpitanta si obositor pentru psihicul meu, acum fragil, coborarea pe vale, caci a trebuit sa descataram pante inghetate.

Intrarea in Strunga Galbinele

Ajunsi in Strunga Galbinele Radu si Catalin au explorat putin zona pentru alte posibile trasee, si ne-au fotografiat de acolo de sus.

Nu era foarte clara coborarea din strunga asa ca baietii s-au apucat de amenajat rapel. Eu nu mai facusem niciodata rapel, si am cam avut emotii cand am vazut asta. Tutusi am incercat sa fiu atenta la baieti ce si cum pregatesc rapelul, nodurile … mi-am luat tema de casa!!

Sa imi faceti poza: primul meu rapeeel! 🙂

A urmat coborare lejera pe Valea Galbinele

Ce ar mai fi de adaugat este ca la vremea respectiva echipamentul, hainele pe care le aveam, nu prea ma ajutau. Ori de cate ori ne opream pentru a-i astepta pe cei care doreau sa savureze tura mai mult, sufeream cumplit datorita frigului.

La refugiul Costila a trebuit sa mai asteptam cam 1h pe “intarziati” pentru a putea pleca mai departe catre Cabana Poiana Izvoarelor de unde urma sa plecam in tura de a doua zi, Rapa Zapezii.

Eram destul de obosita atat fizic cat si psihic. Fusese o tura grea pentru mine, plina de noutate, inedit si intamplari … Speram ca pana dimineata imi revin.

Povestea continua si a doua zi …