Calatoria pana acolo: cu masina pana in Cluj de unde am luat un microbuz. Desi s-a condus continuu am ajuns acolo abia Sambata la ora 13:00. Drumul lung dar oarecum relaxant, pentru ca nu a trebuit sa conduca nici unul dintre noi din Cluj, mi-a permis sa citesc in totalitate o carte, si inca jumatate din a doua.

Acolo, in Austria ninsese mult. Am prins fix acea perioada in care stirile TV din Romania vehiculau stirea: “Turisti romani blocati in Austria”. Chiar in acea zi, noi am ramas blocati intre Kappl si See.

Asadar, urmatoarea zi, pe 8 ian nu am avut de ales, autobuzul ne-a dus sa schiem doar pana la partiile din Kappl care au fost foarte aglomerate. Vremea a fost inchisa, a batut vantul si a nins toata ziua. M-am dat intreaga zi pe partie incercand sa exersez tehnica schiului. A fost faaaain! Am explorat tot ce s-a putut explora, in materie de On Piste (adica “pe partie”) intr-o statiune de schi de 50 km in conditiile in care nu toate partiile erau deschise.

Ziua de 9 ian trebuie sa o schiem tot in Kappl caci drumul catre Ischgl nu s-a deschis inca. Ei, asta e, macar vremea e ceva mai buna, mai deschisa! Primele ore ale diminetii ma dau cuminte pe partie, dar apoi, plictisita de facut slalom, cu frana trasa, printre numarul mare de turisti, si copilasi ce-mi ajungeau pana la genunchi, incep usor-usor sa o iau pe urmele lui Cata, prin pulver, paralel cu partia.

Senzatia e ciudata la inceput. Nu controlez schiul, el ma controleaza pe mine. Apoi, cand ma avant in zapada si mai mare, si mai departe de partie, am dificultati. Cazaturile sunt haioase si ma bucur ca un copil mic de ele, de felul cum ma ingrop in zapada: wow, ce de zapada! Desi nu imi iese prea bine, incepe sa ma prinda ideea de Off Piste…

Ultima tura o dam direct in jos, fara a urmarii nici o pista. Ajungem chiar in centru Kappl! De fapt asa era planul – ca sa ne facem cumparaturile la supermarketul Spar.

Ziua de 10 ian e .. o poveste frumoasa! De fapt, cred ca e cea mai frumoasa zi din vacanta.

A inceput cu faptul ca in cursul noptii visasem frumos. Si eu cred ca asta inseamna ca ti se va intample ceva frumos. Credeam ca e vorba de Ischgl, dar nu, nu se deschisese si deci urma a treia zi de schi pe un domeniu destul de mic, si deja … explorat. Atunci ce e?! Gandul ca vom schia iar la Kappl nu imi placea. Deja ma plictisisem ingrozitor de facut viraje stanga dreapta printre alti schiori si pitici. Dar, ma las dusa de val: intai cu telecabina, apoi telescaunul cu bula…

Ne dam pe o partie neagra proaspata, de dimineata. E fain, fain de tot. Insa vin altii cu placa si strica destul de repede partia. Ne asteptam ca a doua tura sa fie mult mai nasoala.

Cu moralul destul de jos, urc alaturi de Cata in telescaunul de doua persoane pentru inca o tura. Acest telescaun urca incetisor, incetisor … Si asa, in asteptarea de a ajunge sus Cata evalueaza posibilitatile de Off Piste. Parea destul de greu pe unde se uita el dar: Cata, vin si eu!!

Si asa, toata ziua, neincetat, ne dam amandoi prin pulverul de sub telescaunul de doua persoane. Usor usor incep sa ma prind cum sa imi controlez schiurile, sau, daca nu pot, le las pe ele sa ma duca la vale. Oricum, senzatia de plutire in pulver e fantastica!!

Apoi, cand nu mai erau decat 2h de schi pana la inchiderea partiilor, ii propun lui Cata sa mergem mai sus, sa ne dam din varful muntelui. Era ceva ceata pe sus. Nu se zarea nici o urma de acolo iar Cata se temea ca ar putea fi periculos. Initial ma refuza, dar imediat ce ma dau jos din telescaun ma cheama: hai pe aici! Zarise un grup de 3 freerideri (a se citi: schiori care se dau prin balarii, sau Off Piste).

Ii urmarim. Se duc acolo sus, pe varful muntelui luand telescaunul cu bula. Ce au in cap? Nu stim, dar vrem sa stim! Apoi, acolo in varf, se apropie de acea panta si … ezita sa se dea. Ne remarca, poate ca ma remarca mai ales pe mine, si stilul meu de schi mai de incepator … Apoi se indeparteaza de panta, asteptand probabil ca noi sa plecam.

Dar Cata, se apropie si el de panta, testeaza zapada, si se da la vale. Din cand in cand se opreste si imi confirma ca e OK sa vin si eu. Cei trei se prind ca … nu mai e nimic de facut asa ca vin si ei. Astfel ne-am adunat un grup de 5 nebuni care dezvirginau superbul pulver de pe acel versant.

Oamenii schiau bine, dar nu plecau prea departe fara noi. Iar eu, eram singura care imi luam cazaturi eroice, sau care schia asa de cracanat. Dar ce mai conta, totul era mult mai frumos decat in visul meu! A fost o tura lunga, foarte lunga pana jos!

Apoi, a urmat a doua, in aceeasi formula de 5! Dar, a fost ultima! A fost absolut divin!

Ziua urmatoare, s-a deschis Ischgl! Eram hotarata sa ma dau pe partie si sa mai exersez tehnica astfel incat sa reusesc sa imi apropii picioarele, si sa capat ceva mai multa flexibilitate in corp, mai ales ca acum aveam la dispozitie un nou domeniu de explorat.

Doar ca (1) mie imi intrase deja microbul de Off Piste, (2) Cata stia deja ca ma descurc… asa ca ma ademenea sa ma dau si eu Off Piste cu el, iar eu cedez. Prima tentativa s-a soldat cu o cazatura dureroasa caci la afirmatia lui Cata ca “Lasa schiurile sa curga, ca nu ti se intampla nimic daca e sa cazi!” am lasat schiurile sa curga. Dar cum inca nu le controlam foarte bine, incercand sa fac un viraj m-am dezechilibrat, mi s-a agatat un schiu si m-am rostogolit. Partea proasta e ca schiul nu mi-a sarit din picoare: piciorul stanga parca mi-a fost smuls din genunchi si din bazin. Ah, ce greu m-am ridicat de acolo! Ah cat de tare durea!

Ne-am oprit pentru a regla schiurile sa sara mai repede si … am continuat sa il urmez pe Cata toata ziua pe Off Piste, si chiar am inceput sa ma prind de tehnica ce trebuie utilizata in zapada mare. Urmatoarea noapte cu greu am reusit sa ma impac cu durerea la nivelul genunchiului.

La fel si urmatoarea zi … Off Piste, Off Piste, Off Piste! Partea faina e ca imediat ce imi puneam claparul in picioare si il fixam, durerea in genunchi se pierdea. Nu ma jena deloc la schi!

Apoi ultima zi de schi am avut ghinion de vant foarte puternic!

Cum nu m-am priceput sa le integrez in povestirea mea, am lasat pe urma niste … Fotografii!!

Sus pe pista din Ischgl.

Linii superbe de Off Piste ..

Vremea e frumoasa, iar peisajele din jur … la fel!

Pauza la un Belvedere din Elvetia.

La Ischgl dimineata devreme cu cativa din grup

Recuperare dupa o cazatura.

Una din caricaturile din gheatza de la Ischgl…

Superb versant …

In statia de autobuz dimineata …

Biserica din Kappl ..

Azi e ziua mea si fac cinste cu un apple strudel cu inghetata intr-un restaurant pitoresc din centrul Kappl.

Yum-Yum!

Drumul la intoarcere mi s-a parut si mai lung. Inca doua zile … Am apucat sa imi termin a doua carte de citit, pe care o pot recomanda, si anume: Le Parfum de la Dame en Noire, de Gastron Leroux. Acest roman e de fapt continuarea unui alt roman, “Le mystere de la chambrea jaune”, de acelasi autor.

Nu, nu am carat carti dupa mine. Am gasit pe la Cata un iPod pe care nu il folosea. Intr-o zi l-am luat cu mine la servici sa ma joc cu el, si l-am incarcat cu carti audio (care in final s-au dovedit foarte enervante), carti format .epub de citit … si acum am descoperit o alta inventie: teatru radiofonic. Faina inventie iPod-ul acela!

Cu toate acestea, sunt hotarata ca data viitoare sa aleg varianta avion pentru deplasare in vacanta de schi. Adica raportul 4 zile de transport pentru 6 zile de schi nu suna, si chiar nu e, deloc acceptabil.

Cata a realizat si un filmulet:

Asta a fost!

CONTINUARE …

“- Hai sa lasam echipamentul si sa mergem pana in Fereastra Mare, de plimbare!” – propune Cata
“- Pai nu urcam sus in creasta maine, oricum?!” – raspund eu confuza.

Inca era lumina, inca ar fi fost timp de ceva …

Adevarul este ca imi era foarte foame, ma simteam deshidratata si imi intrase frigul bine de tot in oase. Nu imi doream decat sa manac, sa beau ceva fierbinte si sa ma cuibaresc in sacul de dormit chiar daca acest lucru ar fi insemnat aproximativ 12h de odihna.

Despre traseul Diedru Mare se spune ca “e friabil sus in ultima parte, cu putina atentie, se trece”.

Dat fiind conditiile (zapada moale, instabila si lipsita de consistenta si smocurile de iarba si pamant neinghetat) hotaram pentru a doua zi sa cataram Muchia NV, respectiv traseul numarul 1 din schita de mai jos.

2 Ianuarie: Muchia NV din Coltul Balaceni 3A, 10LC

Dimineata, Cata pregateste ceaiul in timp ce eu bantui in jurul cortului…

Dupa ce mancam si ne hidratam cat de cat, plecam spre baza traseului, pe la 9:20, mergand pe urmele facute in ziua precedenta care erau partial acoperite din cauza vantului dar care, totusi, ne ajuta sa economisim timp.
Peretele Coltului Balaceni este din ce in ce mai ascuns in ceata:
“Ah, ce aiurea! S-a pus ceata tocmai azi cand o sa iesim sus in creasta si nu o sa reusesc sa vad nimic! Uffff …” – gandesc eu putin deceptionata.

Ajungem destul de repede la baza traseului, 9:40. Acolo Cata imi face semn sa ma duc mai departe.
“- Pai ma duc eu cap de coarda?” – intreb, confuza, ca … ma lasa sa ma duc …
“- Pai da, nu vrei?” – raspunde simplu.
“- Ba, cum sa nu!” – si plec imediat.

Asa cum erau estimate in cartea lui Andrei Beleaua, primele lungimi urmau sa fie foarte usoare, grad I-II. Planul era sa mergem concomitent cat mai mult, cat mai repede, cam 10m distanta/coarda intre noi.

Se merge pe teren destul de usor, fara sa fie nevoie sa asiguri, pe smocuri de iarba primele lungimi de coarda care ne scot pe muchie…

Pe muchie regrupez pentru a il astepta si pe Cata. Sunt plina de entuziasm, imi placeeeee!

Imi continui bucuroasa ascensiunea. Din cand in cand contientizez existenta cetei si mi se strange putin inima la gandul ca sus in creasta nu o sa vedem superbele peisaje de Fagaras…

Cu toate acestea, ideea de fotografie in care subiectul sau fundalul este invalurit in ceata, ma fascineaza. Ne grabim, adevarat(!), insa nu ma pot abtine ca din cand in cand sa ma uit in urma si sa fac cate o fotografie. Nu, nu sunt expert: Cata este cel care imi seteaza aparatul (de acasa!)… eu doar incadrez la repezeala si: clic-clic!
Ba, gresesc: uneori mai ajustez expunerea.

Desi in descrierea lui Andrei Beleaua traseul continua sa fie usurel … exista cateva pasaje interesante: din cauza zapezii neinghetate, si a faptului ca aceasta acopera toate prizele si trebuie inlaturata cu multa rabdare, lucrurile se complica putin pe alocuri … dar e fain! imi place! Lasam mai multa coarda intre noi si … cu atentie, cu atentie …

Si iar nu ma pot abtine: clic-clic!

Regrupam, apoi descrierea lui Andrei Beleaua ne indica traverseu stanga urmat de catarare pe praguri …
E adevarat ca arata un pic infricosator insa in momentul in care am ajuns acolo pe praguri lucrurile au incep sa fie mai simple decat pareau…

Imediat ce mi se alatura si Cata imi continui cu atentie ascensiunea pe praguri. Regrupez intr-o mica sa.

Urmeaza un pasaj care arata … ciudat!

La un moment dat ma blochez calare pe muchie. Mai sus totul pare spalat, in jos nu mai am cum sa ii dau: trebuie sa gasesc o solutie! Incerc sa bat un cui, dar nu gasesc nici o fisura care sa il accepte … Apoi, sistematic ma apuc sa curat peretele.
Dupa o perioada de ezitare, fixez coltarii monopoint pe prize minuscule, in care nu am inca incredere, si ma ridic, cu mainile/pioletii la echilibru. Nu, nu m-am salvat inca: stand in echilibru pe prizele minuscule reiau procedura de dezapezire a peretelui: caut, gasesc iar o solutie, ma salt …. si tot asa pana dau de teren mai usor respectiv smocuri de iarba in care sa imi fixez pioletii … Hiu!

Seria aceasta de pasaje mai tehnice m-au ajutat sa castig increderea in picioare si … optimismul. Si ce fericita si mandra de mine eram!
Mai sus, gasesc un cui bun in care asigur, apoi inca unul la care regrupez.

Pasaje un pic mai delicate mixau cu cele usurele… . Vine si Cata si …

… am plecat!

Reiau procedura de dezapezire la aproape orice pas care mi se parea mai delicat, sau cand nu gaseam imediat o solutie de catarare. Insa optimismul ma domina si gandeam ca “trebuie sa se ascunda o priza buna sub zapada asta!”

Ah, ce frumoasa e catararea!

Cata si Muchia NV invalurita in ceata! Uh, ce-mi place! Clic-clic!

Suntem tot mai suuuus!

Regruparile le amenajez ba la cuie, ba la colturi de stanca, ba la ambele in redundanta.

Se vede, deja, diedrul si traversarea de la baza lui “mai cu problema”. Despre acest diedru, Mihai Sima ne spusese ca “e singurul pasaj mai delicat din traseu, apoi nu mai sunt probleme!”

Trag aer in piept, imi fac curaj, si ma apropii de el …

Chiar un pic mai sus gaseste o posibilitate de regrupare. Asadar hotarm sa mutam regruparea mai aproape de pasajul cu probleme.

Imediat ce ajunge Cata la mine si ma incurajeaza, imi repet in minte ca totul o sa fie bine, si plec plina de optimism. Totusi, ca sa fiu mai sigura, montez o nuca fix la intrarea in diedru si plec mai departe. Apoi, apropiindu-ma de diedru zaresc o regrupare (2 cuie cu cordelina) chiar in diedru. Asigur in ea …

Cata are grija sa ma urmareasca atent si sa ma incurajeze.

Usurel intru in traversare. Fatza de sub picioarele mele parea cam spalata insa, se pare ca sub stratul de zapada se ascundeau pize. Nu multe, nu mari, dar suficiente cat sa trec pasajul cu atentie. Hiu!

Hopa! Stai ca nu am scapat. Urmeaza un pasaj in stanga (fatza cazuta) care sa ma urce inapoi in creasta, destul de spalat. Ma ridic cumva pe dreptu, stangu in aer, gasesc sa fixez un piolet, ridic picioarele pe spalatura si cam “patinez pe ea”, fixez si celalat piolet, tractiune in brate, si … ies! Uh! Greu la deal!

Continui cativa pasi pe teren usor, o rampa de zapada, pana la baza unui perete …

Il suprind pe Cata cu Muchia Coltului Balaceni in fundal, catarata de noi partial cu o zi inainte, vezi aici.

Apoi urmeaza ultima lungime din traseu despre care se spune ca e cea mai grea – grad III+ – si cea mai frumoasa.
“- Daca pana aici unde spunea ca e grad I-II a fost asa, lungimea asta cum o fi?” – gandesc eu cu voce tare.
“- Hai ca ma duc eu!” – se ofera voluntar Cata.
“- Eu recunosc ca imi e frica, da’ tie nu iti e frica?” – intreb eu.
“- Ba imi e frica, dar avem o regrupare foarte buna. Ma duc!” – spune Cata.

In sinea mea as fi preferat sa ma incurajeze sa ma duc tot eu cap de coarda, nu sa ma “salveze”.
Deja studiasem putin peretele, deja imi imaginam succesiunea miscarilor de plecare .. asa ca le impartasesc cu Cata, il incurajez!

Primul cui l-a gasit cam la 5m.

A fost o lungime cam de 35m. Vine si randul meu. Nu e greu, e doar chestie de atentie! dar merge, si merge bine, mai ales ca peretele nu e asa de incarcat cu zapada cum fusese restul traseului … adica prizele erau la vedere!

Ultima ridicare!
“- Cum a fost?” – ma intreaba Cata.
“-Fain! A mers bine! As fi putut sa o catar si cap de coarda!” – raspund
“- Da, si eu cred asta!” – imi spune Cata…

Eh, asta e! Alta data! E ora 15:00.

Soare? De unde soare? Unde e ceata? A disparut?

Eram asa de concetrati pe traseu incat nici nu am remarcat ca in timp ce cataram ultima lungime de coarda toata ceata din jurul nostru s-a spulberat ca prin minune.

Nici nu exista un premiu mai frumos pentru finalul de ascensiune decat aceasta: soare si vizibilitate maxima! Si ce frumos e in jurul nostru!

Crucea din Vf. Coltului Balaceni (2286m) si creasta principala cu Fereastra Mare in fundal.

Poza noastra de varf! Uraaaa!

Vedere spre Nord-Est…

Portret la dublu: echipa!

Dupa ce aruncam cateva priviri sa vedem unde iese Diedrul Mare si cum arata ultima lui lungime, ne decidem cu greu sa parasim varful Coltul Balaceni pentru a intra in traseul de creasta … E asa de placut la soare! E asa de frumos! In fundal cred ca se vede Vf Slanina…

Vedere spre Est… Se vede si vf Dara (2500m), asa crede Cata.

Zoom spre el.

Imediat ce intram in traseul de creasta, ne continuam usurel drumul catre Fereastra Mare, de unde coboram spre Caldare Buna…
Isi face aparitia si luna.

Cam pe la ora 16:00 ajungem la cort. Hotaram sa ne strangem lucrurile si sa plecam spre casa intrucat continua sa fie foarte frig, sacii de dormit ni se cam udasera din cauza condensului, si … escaladarea unui al treilea traseu in acest perete nu ne mai motiva in aceste conditii.

Aruncam o ultima privire inapoi la Coltul Balaceni si ne promitem sa ne intoarcem!

Apoi urmeaza cam ~3 ore pana ajungem la Pastravaria Sambata, si inca ~4 ore pana ajungem acasa in Bucuresti.

Filmuletul realizat de Cata:

Documentatie: cartea Muntii Fagarasului de Andrei Beleaua
Coltul Balaceni (2196m) margineste spre NE Fereastra Mare a Sambetei. Privit din Caldarea Buna ofera imaginea unui turn impresionanat al carui abrupt vestic formeaza un perete aproape vertical. Acesta prezinta un imens diedru marginit de muchii ascutite.

In schita de mai jos, realizata de Cata, se regasesc cele trei trasee din Coltul Balaceni: Muchia NV (3A), Diedrul Mare (4B) si Muchia Coltului Balaceni (5B).

Inca de acum un an, de cand vazusem articolul lui Marian Anghel despre un traseu din Piciorul Coltului Balaceni ne-a ramas in minte ca “Trebuie sa ajungem si noi in zona!”….

“Expeditia” catre Coltul Balaceni s-a amanat, si s-a amanat, din diferite motive: e departe, nu e vreme buna, o sa trebuiasca sa urcam cu rucsaci grei … Dar gata, acum aveam asigurate 2 vacante de cate 3 zile: cea de Craciun, si cea de Revelion.

De Craciun s-a gasit un motiv pentru care sa nu mergem, am fost in zona Balea (vezi aici).

Da’ … gata. Hai sa mergem acolo indiferent de vreme, indiferent de cat de lung si aglomerat o sa fie drumul … macar sa il vedem! Da, vroiam macar sa il vad, chit ca asta m-ar fi costat 3-4 zile de vacanta.

Spre uimirea noastra, drumul cu masina din Bucuresti pana la Pastravaria Sambata a durat doar in jur de 4 ore. Eram acolo la 11:30.

Rucsacii erau deja pregatiti si … wow, nici acestia nu erau asa de grei: al meu avea ~12kg, iar a lui Cata ~14kg. Plecam usurel spre Cabana Valea Sambatei. Eu, cu mare bucurie ca o sa fiu acolo, si, macar, o sa ii dau o sansa, sau o sa imi dau o sansa.

Dupa 2h de mers eram la cabana Sambata.

Asta ne-a amuzat. Pe voi?!

Facem un mic popas pentru apa … si pozat catelusi.

Dupa cum spuneam!

Apoi plecam usurel la deal spre Fereastra Mare a Sambetei, pe Triunghi Rosu. E ceata, vreme inchisa. Oricum ne rezervasem aceasta zi doar pentru a ajunge la baza peretelui… Dar daca nu se ridica ceata o sa gasim peretele “nostru”?

Prima data ne iese in cale Piciorul Coltului Balaceni…. imi sta inima si ma cuprinde un entuziasm … absurd(?). Adica, da: inconjurata de alb (zapada si ceata) imi iese in cale o stanca, neagra. Atat! Si eu sunt deja in extaz ..

“Nu cred ca e asta!” – spune Cata.
Mai citesc o data descrierea lui Andrei Beleaua, si hotaram sa continuam urcarea. Poteca era batuta, urcarea … grea, da’ ne antrenam!, si in cel mai rau caz ar fi trebuit sa coboram …

Asta e! Si mai mare, si mai frumos!

In fata noastra era inca o echipa, baiat si fata. Planificau sa urce pana in fereastra si sa coboare apoi pe acelasi drum.

Ne punem cortul chiar la baza peretelui. Vedere pe inserate din cort … Se anuntasera -13 grade celsius peste noapte.

Peste noapte a fost frig. Dar, am avut la noi tot ce ne trebuie ca sa ne fie cat de cat bine. Doar ca am uitat afara din sacul de dormit butelia, si a cam inghetat, motiv pentru care ne-a luat destul de mult sa pregatim un ceai de dimineata, si … mincarea era pe jumate inghetata. Nu imi trecuse prin cap sa luam la noi doar mancare care nu ingheata, desi vazusem prognoza.

Eh, o experienta in plus din care sa invatam!

1 Ianuarie: Muchia Coltului Balaceni 5B, 8LC

“- Cata, ce facem, ne bagam azi in Muchia Coltului Balaceni? Scrie aici ca e grea, 5B, si nu e asigurata …” – intreb.
“- Pai tu vrei?” – rapunde Cata.
“- Eu vreau, da’ imi e frica! Da’, da, vreau! Mergem?” – eu.
“- Am putea sa incercam!” – raspunde Cata.

Ma gandesc ca … da incercam. Poate ca nu o sa ajungem prea departe, dar incercam, vedem cu ochii nostrii cum arata, ne dam o sansa. Si daca nu ne iese … nu ne iese, si gata!

Dimineata ne ia cam o ora apropierea de perete. Apoi Cata pleaca cap… Nu se grabeste!

A doua parte din prima lungime merge pe un diedru-horn. Eu sunt secund, asa ca ma gandesc sa catar frumos, sa exersez pozitionarea coltarilor monopoint acolo unde … probabil ca in rolul de cap de coarda nu as avea incredere. Da, muncesc sa imi castig increderea in picioare, in astfel de conditii …

Zapada nu e buna. E moale, nu ajuta, doar incurca pentru ca acopera prizele. Asigurarile sunt putine, dar Cata a folosit mobile. Smocurile de iarba nu sunt inghetate asa cum ar trebui ca sa ne ajute…

Inca putin si ies. Dar e fain!

A doua lungime, Cata nu ma lasa sa ma duc cap. Pleaca tot el. Catara foarte incet, dar am rabdare. E greu! Oare eu m-as fi descurcat cap de coarda?! Nu stiu! Dar … Cata nu m-a lasat!

Vin si eu pe o traversare delicata. Cata a batut un cui … pe care nu am reusit sa il mai scot. Deci e acolo!

Mai departe se disting doua linii de cuie. Cata prefera sa incerce pe cea din stanga…

Nup! Nu e bine! Se intoarce in regrupare, usurel .. si pleaca pe cea din dreapta. Chiar acolo mai e un cui.

Mai sus e un scurt pasaj surplombant, dar sunt doua cuie unde se poate asigura.

Cata ia o pauza pe un prag sa ma fotografieze. La mine, acolo jos, e frig rau!

O regrupare buna, chiar la iesirea pe muchie.

Pe muchie e soare! Pe mine m-au luat durerile de maini: ah, greu de explicat acea durere a mainilor inghetate!

Gata?!

Urmatoarea lungime e una grea si fara asigurari: V+. Oare ce inseamna V+?
Cata pleaca …

Se vede spectaculos. Dar … ne miscam greu! Greu tare! Cata bate un cui la cativa metri de regrupare.

Apoi, mai sus, pune un friend mic.
“Aici nu e nimic, nu am de ce sa ma tin. Ar fi mers cu papucii de catarat” – se plange Cata.
“Hai, incearca!” – spun eu, fericita ca am iesit la soare …
Apoi incearca si … cade! Surpriza: friend-ul il opreste dupa doar 3m de cadere. Nu se intampla nimic.
“E greu! Ce sa fac? Sa mai incerc?” – intreaba Cata.
“Da, mai incearca! Ai vazut ca daca pici, nu se intampla nimic …” – il incurajez.
Si se duce, se chinuie, sta in echilibru precar, dar … trece intr-un final.

Acum e randul meu!

Hi!

Vin si eu si … nu inteleg cum a trecut el! Wow! Nu am unde sa pun piciorul, nu am unde sa agat pioletul … Prize foarte mici friabile.

Cu greu … am iesit! Uh!

Analizam in continuare … suntem abia la jumate si mai avem doar 2h de lumina. Cata propune retragerea. Insist putin sa continuam, insa propunearea lui e realista, clar!

Primul rapel pana in penultima regrupare. Apoi inca unul pana in pasajul surpombant unde erau doua cuie bune…

Apoi inca unul drept in jos in regrupare … Apoi ultimul rapel ne duce pana in partea superioara a valcelului pe care am urcat.

Pe valcel in jos …

Asta a fost! Adica, a fost fain, dar inca nu suntem pregatiti … ori pentru astfel de conditii, ori pentru acest traseu … mai incercam si alta data!

Ultimele raze de lumina …

Suntem fericiti ca am incercat acest traseu, si hotarati sa ne intoarcem intr-o zi le el …

Filmuletul realizat de Cata:

Articolul cu Muchia NV din Coltul Balaceni o gasiti aici: click.

Venea sarbatoarea Craciunului si, o data cu aceasta, o minivacanta de 3 zile. Cata ar fi vrut sa petrecem aceasta sarbatoare mai domestic … eu … NU!

Plecam vineri seara spre Cabana Capra, in Fagaras cu gadul si speranta de a gasi conditi optime pentru a catara ceva fain in zona. Ei, stiam ca nu sunt conditi, dar speranta moare ultima.

A doua zi de dimineata o lasam pe Marita parcata putin mai sus de Cabana Capra (deoarece am aflat ca pe perioada sarbatorilor parcarea la Cabana Capra costa destul de multicel, chiar daca aceasta are o capacitatede ~20 masini si e pustie) si ii dam in sus spre tunel.

Vremea e faina, asa cum ma asteptam.

Trecem pe langa cascada, de gheata acum, de pe partea sudica. Se anuntase -13 grade celsius, si …. chiar fusese frig peste noapte.

Inca putin si ajungem la Salvamont cota 2000… Era deschis! Un salvamontist planifica sa stea in zona pana pe 3 ian si ne intreaba de planurile noastre.

Zapada putina … asa ca ne hotaram sa facem Muchia Balei (adica cea din zare). Fain! Eu oricum, as vrea sa parcurg toate traseele alpine din cartea lui Andrei Beleaua primita cadou acum un an de la mos Nicolae … iarna, daca se poate!

Urcand in Curmatura Balei admiram Muchia Balei si Valea Doamnei. Desi se vede zapada multicica in poze, nu e chiar asa! Era zapada fara consistenta. Dadeai imediat de stanca, intrucat zapada nu avea baza. Dar era tare frumos chiar si asa!

Traseul nu e tehnic. Dar pentru mine e o experienta noua: e prima data cand imi folosesc coltarii setati monopoint (un singur colt frontal). Asa ca in catararea mea ma joc, desi nu prea ma simt in largul meu …

Of, am trac! Dar Cata ma incurajeaza sa ma duc prima, si … trece! E asa de bine la soare! Admiram caldarea Balei cu cabanele si Saua Caprei si vf Vaiuga …

Acolo sus zarim cateva capre negre. Una din ele chiar zace lenesa pe o muchie si ne urmareste cu interes fara sa clinteasca. Ce haios!

Din cand in cand arunc cate o privire in urma … poate mai prind vre-un cadru fain.

Cataram usor spre vf Geamanu …

Zapada numai cat sa ne incurce: fara consistenta si acopera prizele. Dar e usor, e fain, e vreme superba … ce sa imi mai doresc?

Inca un cadru cu Cata …

E inca acolo?! Wow! Oare ne astepta pana ajungem la ea?

Pe creste inzapezite …

Inca putin si ajungem pe Vf Geamanu (2231m) … capra a fugit! Suntem pe locul ei!

Sus in varf am gasit un spit. La ce bun?! Eu am banuit ca ar fi un traseu pe partea vestica a muchiei.

Muchia Balei se domoleste mai departe.

Mai inaintam putin si ne hotaram sa coboram pe partea Estica, chiar inainte de gardurile pentru avalansa, din Curmatura Varoasa … Traseul nu este deloc greu, cel putin nu in conditiile in care l-am gasit noi. Desi am avut coarda si alte materiale la noi, nu am simtit deloc nevoia de a asigura …

Din sosea ajungem usurel la Cabana Paltinul de unde ii admiram pe Catalin Serban, Victor si Corina cum catara cascada de gheata.

Apoi ni se alatura si ei la un vin fiert …

Ne-am retras la Marita unde ne-am petrecut noaptea. A doua zi am decis sa coboram sa cautam cascadele de gheata din Valea lui Stan …
Deci: am identificat intrarea!

Inaintam pe vale chiar pe urmele unui animal. Noi credeam ca asta e cascada. Bivuacu ne-a zis ca “NU”. Ma rog, era cald, nu se formase nimic, vedem mai tarziu in sezon. Ideea era sa exploram zona … acum asteptam.

Cam asta a fost…