Stiam de la o fata de la cabana (din personalul de acolo) ca ultima data fusese pe aceasta ruta o echipa de baieti foarte bine antrenati, si foarte rapizi, in urma cu 3 saptamani. Aceasta informatie nu m-a speriat deloc, ba chiar mi-a confirmat faptul ca in sfarsit vom putea sa ne cataram nestingheriti de alte echipe, si ca nu exista riscuri sa ne trezim cu bolovani in cap … decat daca suntem noi neatenti! 😀

Mai stiam ca nu prea exista asigurari fixe decat in zona galeriei Carrel (deci ne trebuie asigurari mobile), si mai stiam ca odata iesiti in creasta, nu prea mai aveam sanse sa ne retragem: aveam un singur sens de mers – in sus!!!

Poze cu descrierea din carte, pentru cei interesati …

🙂

🙂

Ne culcam la 9:00. Ma simteam ca inainte de un examen important cand mi-am invatat cuminte toata materia si m-am culcat devreme sa fiu odihnita acolo …

Miercuri – Joi 7/8 Septembrie 2009: Zmutt Ridge

Primisem sfatul sa plecam la 1:00. Dar noi hotaram sa ne trezim la 1:15 si sa plecam la cel tarziu 2:00. Reusim sa plecam la 2:06 cu gandul ca ne vom misca repede, si poate ca ajungem inapoi la cabana in aceeasi zi … :))))))))

Ba chiar ne hotaram sa nu luam la noi decat cate 4 batoane de cereale si ciocolata, si apa (eu mi-am luat doar 0.5L apa stiind ca rezist la sete, si ca oricum nu beau apa daca e racoare). In turele mele din Romania imi pusesem organismul la incercare in multe situatii: mers fara mancare si apa, cursa lunga …. stiam ce pot!

In ciuda acestui optimism, mai stiam un lucru: cand venea vorba de orientare sau de lucruri tehnice (amenajari de rapeluri, asigurari, asezat echipament, etc), ne incetineam cumplit. Desi eram dotatati cu nuci, friend-uri, cuie de gheata, pitoane … eu, cel putin, nu mai folosisem nicioadata asa ceva si nu avem deloc incredere in asigurari mobile. Catalin poate ca mai folosise de cateva ori sau deloc, nu l-am intrebat niciodata, poate ca nici nu vroiam sa stiu … Eram determinati sa mergem pana la capat!

Era inca luna plina … adica 3 sferturi, dar foarte luminoasa. Iar nu aveam nevoie de frontale … Vedeam clar linia pe care trebuia sa mergem.

Coboram in dreapta pe langa cabana pe poteca care serpuieste usor pana ne scoate pe ghetar. Nu era frig deloc. Ajunsi pe ghetar, incercam sa travesrsam cat de direct posibil printre crevase. Ajungem la baza limbii de zapada unde ne tragem putin sufletul, ne echipam cu coltari si scoatem pioletii …. Fac un test cu un cui de gheata sa incerc sa-mi amintesc cum se baga (vazusem la o scoala de alpinism, insa nu avusese ocazia sa bag un cui de gheata, inca).

“Hai, ca nu avem nevoie! Mergem simultan, rapid, sa castigam altitudine” – imi zice Catalin. Intr-adevar, acolo, pe panta, iti dai seama ca lucrurile nu sunt asa cum ar parea de jos – stateam destul de bine pe picioare. Foloseam numai coltii frontali ai coltarilor deoarece gheata era prea tare pentru a putea sa-mi fixez bine pioletul si doar ma sprijineam usor in el de echilibru… M-am obisnuit repede cu miscarea. Imi oboseau gambele!

Dupa un urcus destul de sustinut panta s-a mai domolit. Am continuat sa mergem in sus printre crevase. Aveam senzatia ca mergem mult prea in dreapta si ca ne indepartam de creasta asa ca i-am zis lui Catalin sa gaseasca o cale sa ne apropiem…

La un moment dat in stanga se fac doua limbi de zapada in sus pe creasta. Am urcat pe una din ele, pe cea care se auzea cursul apei, printre crevase destul de … interactive. Ajunsi la baza peretelui, fix unde siroia apa, am hotarat ca e cam greu pe acolo si sa incercam pe cealalta limba de zapada ….

Coboram cam 100m diferanta ne nivel, iar printre crevase, urcam pe cealalta limba de zapada si ne lovim de o crevasa imensa: chiar nu aveam cum sa trecem de asta! Si acum? Jos la baza limbii de zapada vazusem pe perete un fel de travereseu stanga. Ne hotaram sa incercam sa intram pe creasta pe acolo.

Intram in perete! Friabil, nu foarte usor de catarat, nu o linie foarte clara … Am ratacit prin perete, cum ne place noua sa facem, muuuuulte ore! :)) La un moment dat am dat de un pasaj care chiar nu se putea trece. Mi-am pus papucii de escalada, si am incercat sa ma catar eu, insa, era foarte friabil, si pasul destul de greu, plus ca, eram regrupati in nuci si friend-uri in care nu aveam incredere … Nu aveam voie sa gresesc!

Pana la urma s-a dus Catalin in descatarare sau salam, apoi in traverseu stanga, apoi pe o brana, apoi …. totul fara asigurari intermediare, caci urma ca eu sa ma duc direct in sus, sa evit traverseul, si incerca sa ajunga fix deasupra mea sa regrupeze si sa ma ia. A fost cumplit! M-am tarat efectiv pe acolo, fiecare centimetru fiind un adevarat castig, mai ales ca aveam greutate in spate…

Apoi am mers in diagonala in stanga, si tot in stanga pana am ajus la cursul apei unde catararea a devenit simtitor mult mai usoara. Atunci ne-am dat seama ca trebuia de la inceput sa facem un efort sa ne cataram direct pe langa cursul apei.

Cand imi puneam papucii de escalada

Era deja ziua …

Aici cred ca suntem deja relaxati ca suntem pe cursul apei … si catararea e foarte usoara desi locul inca destul de friabil.

🙂 Ghetarul pe care il traversasem inainte cu cateva ore, si crevasele printre care trecuseram … Ce norocosi cu luna care a fost!

Apoi ajungem la o fata de zapada/gheata. Picam de acord ca inaintam mult mai repede pe zapada, si iesim de pe stanca, de unde ii dam direct in sus, sau in traverseu dreapta pe zapada.
La un moment dat Catalin se opreste spunand ceva de asigurari … “Hai sa mergem! Promit sa fiu atenta, si tu esti atent! Hai ca nu o sa patim nimic! Foloseste frontalii si o sa fie bine!” – zic eu. Inaintam in reprize de 15-20 pasi pana imi cedau gambele. Apoi ne opream 30 secunde si o luam de la capat. La un moment dat aveam senzatia ca incetinesc mult prea mult ritmul, si am incercat sa strang din dinti si sa fac mai multi pasi … dar atunci s-a oprit Catalin. Mi-am dat seama ca ritmul pe care il dictam era OK (cu plus sau minus) pentru amandoi ….

🙂 Pe fata de gheata! Nu prea te mai gandesti ce patesti daca e sa cazi … te obisnuiesti cu sentimentul!

In sfarsit ajungem pe creasta! Ma pun in fund: stai! Vreau sa stau! Era 12:00 ziua. Pierdusem 10 ore pe intrarea pe creasta. Fac calcule cu timpii cei mai optimisti si-mi dau seama ca nu avem nici o sansa sa ajungem in varf pe lumina ….

Dent Blanche in spate 😉

Hopa sus! Hai sa mergem …

Nu ma gandeam sa renunt. Ma gandeam numai sa nu renunte Catalin … e un proiect de echipa.

Cred ca la ora aia la Schonbiel Hut era multa lume. De obicei turistilor le placea sa masoare creasta cu binoclu: ne-au vazut si pe noi. Eram singurii … Ulterior ne-au descris ca “Doi italieni pe Zmutt Ridge. Un baiat si o fata imbracati in rosu si albastru …”

Incepe portiunea de stanca. Catalin imi zice ca “Imi e teama de ce o sa gasim mai sus!”. Imi era frica sa nu vrea sa renunte, inca mai era timp … Nu il intreb direct, ii zic doar ca la asta ne-am gandit sufient inainte de a intra in traseu, si ca acum nu avem altceva de facut decat sa-i dam in sus ….

Probabil ca ideile astea de renuntare erau doar in mintea mea, caci Catalin niciodata nu a schitat ceva de genul. Nu stiu daca vre-o data, vre-unul dintre noi a avut nevoie de incurajare: eram amandoi la fel de tare determinati sa mergem mai departe. Insa, e mult mai usor sa-ti pastrezi propria determinare, atunci cand si coechipierul reuseste sa si-o pastreze pe a lui …

Fusesera destule situatii in care ne-am simtit expusi … De exemplu statusem pur si simplu in o regrupare din mobile privind la Catalin care se catara, apoi in vale, apoi la regrupare, apoi iar la Catalin … Nu avea voie sa greseasca! Dar, daca mai zicea ceva ii raspundeam calm, ca si cum nici nu-mi dadeam seama de pericolul la care ne expuneam ca “Hai mai Catalin ca merge, uite, vad eu de aici. Hai ca mai ai putin! Uite, du-te pe acolo ca pare mai usor …”. Catalin, la fel de calm isi cauta ruta …

Asa a inceput traseul nostru pe creasta! La nu foarte mult de mers a urmat un rapel de cam 15-20m. Stiam ca de acolo, odata facut rapelul, nu mai aveam unde sa ne intoarcem … Dar nu am ezitat!

Si Dent Blanche …

Catararea pe creasta nu e grea deloc. Ba chiar se mai si gasesc asigurari lasate de alti alpinisti. Dar friend-urile ai fost de baza, clar! Au fost portiuni unde am mers simultan, portiuni unde am mers pe principiul cap-secund … Dar era o plimbare usoara pe langa ce catarasem toata dimineata, cele 10 ore inainte de intrare … Era o joaca de copii!

Initial ne-am catarat doar cu bocancii, apoi a fost necesar sa ne punem coltarii. Am mers fix pe linia crestei ….

La un moment dat a trecut pe acolo un elicopter. Era clar ca ne-au vazut caci a desenat vre-o 4 cercuri pe cer. Stiam semnele care trebuie facute pentru “NU am nevoie de ajutor” – sunt puse sub capacul oricarui rucsac serios de munte – insa am preferat sa stau cuminte, pentru a nu creea confuzie. 🙂

Dupa o catarare destul de lunga unde, chiar, puteam gasi din loc in loc ancore pentru asigurare -noi am regrupat in ancore fiind la lungimea ideala a semicorzii noastea de 40m – am ajuns la galeria Carrel unde linia crestei se pierde. Stiam ca avem de facut un traverseu de 25-50m in dreapta si ca de acolo deja putem reincepe catarararea in diagonala pana prindem iar linia crestei. Si mai stiam ca in conditiil ideale, urcarea se face pe o fata cu zapada sau gheata….

Putin inainte de galeria Carrel.

Traverseul nu ne creeaza nici un fel de probleme. Dam de o fata spalata, din placi, de cam 45 grade inclinatie perfect curata. Era cam ora 20:00. Catalin amenajeaza o regrupare in doua friend-uri si pleaca cap, cu coltarii in picioare. Orientarea placilor era perfecta pentru prize de picioare si chiar pentru maini. In sus se vedea clar un fel de diedru ….

Totul era incredibil de friabil. Lui catalin i se rupeau placile de sub coltari, si in partea superioara placile isi scimbasera orientarea …. Se baga in diedru si de acolo isi da seama ca nu mai poate! Se panicheaza, imi zice ca o sa cada …

La mine reincepe jocul de priviri: jos, regrupare, asigurari intermediare in mobile, Catalin … Drace! Ma nelinistesc dar, la fel de calm ii zic sa se calmeze ca e ok … “Hai, calmeaza-te, vezi ce faci si cum te dai jos de acolo … si o sa incerc si eu! Nu ar fi mai bine doar cu bocancii, fara coltari? Hei, as putea sa incerc chiar cu papucii de escalada, ca nu degeaba ii am la mine!”…

Cu emotie, Catalin reuseste sa descatere si sa recupereze ultima asigurare, care mie nu mi-ar fi fost de folos: nu aveam de gand sa incerc aceeasi abordare. Convenim sa plec fara rucsac, fara greutate pe mine … Initial plec pe bocanci dar apoi, ca sa fim siguri de reusita imi pun papucii de catarare. Abordez alta linie, cu mare atentie ca totul era friabil, dar catarare usoara, imi amenajez asigurari intermediare in mobile, pana ajung la un cui cu o cordelina. Prefer sa nu regrupez acolo. Se vedea ca mai era un prag dupa care eram salvati … asa ca ii dau mai departe in sus! Iesirea a fost destul de grea, mai ales ca eram obosita.

Peretele era rosu: soarele apunea deja!

Acolo unde ma aflam acum, ma simteam ca intr-un teren minat. Totul era si mai friabil, nu gaseam nici un loc de asigurare, si ma temeam sa nu mi se termine coarda … Mai aveam doar un friend foarte mare pentru care nu gaseam nici o fisura potrivita si anouri pentru care nu gaseam nici un tanc mai rezistent sau care sa-mi ofere incredere.

Incercam sa inaintez in traverseu stanga dar nu mai reuseam sa trag de coarda: se terminase! Pun un anou intr-o fisura dupa o placa in care regrupez eu si-l tin tensionat sa nu cumva sa isi schimbe pozitia, apoi gasesc o gaura mare perfecta pentru friend-ul pe care il aveam: Ce noroc! …. Ma linistesc: reusisem sa regrupez in doua puncte, si acum ma rugam sa tina.

Catalin incepe ascensiunea cu doi rucsaci si o pereche de bocanci. Nu stiam ce face, nu stiam cum face, nu reuseam sa-mi imagineaz, dar … ii tineam pumnii sa reuseasca! “Hai Catalin! Baga si tu rucsacul meu intr-un cabestan mai sus pe coarda si-l trag eu! Hai ca am incredere! Hai, ca stiu ca poti …” – cred ca mai mult ma incurajam pe mine decat pe el! Cu greutate mare, doi rucsaci in spate … reuseste! Of!

Ma bucuram ca, cel putin, iesisem din galeria Carrel sau din aceasta incercare pe lumina …

Ajunge Catalin langa mine, imi pun bocancii si plecam in continuare in diagonala in stanga incercand sa prindem linia crestei. Fusesemedea avertizati ca dupa galeria Carrel mai e destul de mers, insa nu se mai anuntau pasaje dificile. In sus vedem o fata foarte friabila si ma temeam ca aveam sa mergem asa pana sus, mai ales ca se lasa noaptea ….

Insa, imediat ce am revenit in creasta, ne-am pus iar coltarii, si am avut parte de o catarare luuunga si usurica, drept in sus. Eram destul de distrata si cand Catalin mai ezita ruta ii ziceam “Drept in sus, Catalin, drept in sus! Imi amintesc eu linia cum se vedea de jos …”. De fapt, habar nu aveam, si nu eram asa de convinsa :)). Dar, uite ca am intuit bine!

In momentul in care s-a lasat noaptea, desi era destul de usor, am mers pe pricipiul cap-secund. “Nu vreau sa gresim” – zice Catalin. Desi as fi vrut sa-i dau mai repede in sus, respect decizia lui.

Se facuse foarte, foarte frig. Aparatul foto nu a mai functionat! 🙁

Ne miscam greu, si simteam ca imi ingheata picioarele. Dupa ce se lasa noaptea …
“- Facem bivuac?” – intreaba Catalin. (bivuac = sa ne oprim si sa dormim ingramaditi unul langa altul intr-un colt pe creasta)
“- Ce?! Daca fac bivuac pe frigul asta, maine ma duci direct la urgente sa-mi taie picioarele degerate! E lumina de la luna destul de puternica, si putem sa ne deplasam …” – ii raspund eu.

De cateva luni bune ma antrenez tocmai pentru a avea anduranta si a putea iesi din situatii delicate din trasee. Alergari la stadion, ture de anduranta la munte, concursuri, fara mancare sau apa prea multa … Era momentul sa-mi demonstrez ca nu m-am antrenat degeaba. Erau doar ~20 ore de efort pana in acest punct!! La Marathon 7500 alergasem 31 de ore, nu?! :))

Catalin nu imi raspunde. Pur si simplu merge mai departe.

Si cum stateam si il filam eu asa pe Catalin … ma uitam in jur! Era superb: noapte, cer plin de stele, aer rece si curat, in zare se vedeau luminitele statiunilor, luna luminoasa care scotea in evidenta crestele inzapezite ale muntilor din vecinatate … divin! Nu sunt cuvinte sa povestesc cum e sa fi acolo, noapte, singur, bazandu-te doar pe fortele proprii sau .. ale echipei!

Se ducea Catalin cap. Mergea fix cat sa termine coarda, si apoi regrupa dupa tancuri. Cum dinspre fata nordica batea un vant intepator, reusea sa gasesca locuri ferite de dupa creasta. Eu aveam la mine pufoaica, asa ca nu am ezitat sa o pun pe mine. Mai ramasesera pantalonii grosi pe care ii aveam in rucsac dar, inca nu consideram necesar sa ii trag pe mine!

Reusim sa ajungem sus in varf la ~2:00 noaptea! Facem o mica pauza dupa creasta, mancam cate un baton de cereale (ca ciocolata era bocna) -la mine era primul aliment pe care il mancam dupa 24 ore de efort, plus ca nu mancasem inainte de plecare. Catalin cred ca mai macanse un baton de ciocolata .. :)). Dar, eram in forma! Ma simteam inca foarte bine!

Ne felicitam reciproc! Eeeeeee! Ne atinsesem si cel din urma obiectiv! Eram in culmea fericirii, mai ales ca imi placuse la nebunie Zmutt Ridge – complex: cu mers pe ghetar, catarare pe stanca la bocanci sau papuci, mixt, pe zapada.

Am simtit si simt ca am invatat enorm din aceasta experienta … un mare pas pregatitor spre maretele proiecte pe care le am pentru viitor! E ca si cum, iti pui o dorinta, si … fara vre-un fel de avertisment, vezi cum ti se indeplineste …

Urma sa plecam mai departe. Vedem in fata noastra o cruce undeva putin mai sus: “Nu s-a terminat? Nu suntem inca in varf?” – ba eram in varf, dar mai e un fel de creasta de strabatut.

Pe Hornli batea vantul si era frig. Plus ca facusem greseala sa ne scoatem coltarii asa ca … ne-am intors 180 grade, am revenit la locul ala ferit de frig, si mi-am tras pe mine si ultima pereche de pantaloni pe care o mai aveam in rucsac, mi-am mai pus o pereche de sosete, si coltarii. Catalin ezita sa se imbrace mai gros, adica sa-si mai puna o pereche de pantaloni insa l-am convins. 😉

Apoi a inceput coborarea pe Hornli. Fusesem avertizati de niste prieteni ca e cam greu cu orientarea pe Hornli, insa inca mai era zapada si se vedeau foarte clar urmele de coltari pe unde ar fi fost drumul. Apoi urmeaza portiuni cu corzi fixe precum cele de pe Eiger pe care am coborat cu prusicele …. si apoi rapeluri repetate din 20m in 20m (semicoarda noastra avea lungimea perfecta!).

Planificam sa ajungem cat mai repede la Solvey Hut si sa dormim acolo. In mod normal Solvey Hut e o cabana care ar trebui sa fie goala, strict pentru situatii de urgenta, nu prea bine echipata.

Pe la 2:30 – 3:00 dimineata jos in vale se aprind luminile la o cabana. Am banuit ca e Solvey.
“- Cred ca ne-au vazut si ne asteapta” – banuieste Catalin.
“- Hmmm … sunt de treaba!” – ma gandesc.
“- Au inceput sa vina spre noi, astia cred ca avem probleme si vin sa ne salveze” – zice Catalin.

Ma uit in jos. Intr-adevar vedeam un lung sir de luminite de la frontale care se termina la un moment dat. Ma simteam aiurea. Nu, de ce sa vina sa ne salveze? Nu avem nimic, suntem ok! Doar putina oboseala, dar o sa o rezolvam imediat ce ajugem acolo …
“-Astia au impresia ca le facem semne ca imi palpaie frontala ca nu mai am baterie!” – ii zic lui Catalin. Ma hotarasc sa inchid frontala caci oricum se vedea destul de bine de la lumina lunii. O tineam deschisa doar ca sa identific ancorele pentru rapel ….

Si cum ne vedeam noi asa de treaba, torturati de sentimentul de “airea” ca vine lumea sa ne salveze ma prind:
“- Nuuuuu, astia sunt turistii care urca pe Hornli Ridge! Si linia de luminite se termina ca incep catararea pe creasta si nu se mai vad …”

Cred ca ne obisnuisem prea tare cu singuratatea, si uitasem de aglomeratia de pe rutele clasice, deja. :))

Oricum, e clar ca nu as urca niciodata pe Hornli Ridge: aglomerat, plin de asigurari fixe, catarare nu prea interesanta (la noi a fsot descatarare) … plina de praf si zcarboasa mi s-a parut si descatararea asta!

Am ajuns destul de tarziu la Solvey Hut: mirosea a WC in zona, era plin cu alpinisti si mizerabil … si oricum era ora 8:30 dimineata. Am accelerat in jos tinandu-mi respiratia si isterizandu-ma la Catalin care se baga in seama cu lumea pe acolo :))).

La un moment dat, Catalin incetineste foarte tare pasul. Se facea din ce in ce mai cald, si bocanci din picioare imi creeau un disconfort tot mai mare. Pe langa asta, frigul imi intrase puternic in oase: desi soarele batea pe mine si imi era cald, avem frisoane de frig. Oboseala ma ajunsese in asa hal …. Vroiam sa-i dau cat mai repede la vale sa ma pot descalta. Lumea circula in zona numai ca si echipe legate unii de alti dar eu si Cata preferasem sa mergem dezlegati. Ii zic lui Catalin ca ne vedem jos la Hornli Hut si o iau inainte…

La un moment dat dau un de un pasaj de descatarare de cam 7-8m prevazut cu ancora pentru rapel. Ups! Coarda era la Catalin. Ma uit in urma si nu il vad, cred ca era mult in urma. Imi era asa de rau, asa de mult vroiam sa se termine totul ca imi zic “Silvia, ai trecut tu prin altele mai grave, nu-i bai! Hai ca o descateri tu si pe asta … “. Ii dau in jos usor, usor, la verticala … genunchi imi tremurau, poate ca de frisoane, poate ca de frica … si am trecut si de ultimul pas! Ma luam dupa urmele de bocanci lasate in praf, caci Hornli Ridge un un traseu plin de praf: beac! (nu va luati dupa mine, nu e pe gustul meu, doar! 😀 )

Ajung la Hornli Hut pe la 11:00, ma descalt, ma dezbrac si ma pun la soare … bineinteles, cu o bere in fata! Hornli Hut nu e deloc o cabana buna ca si final de tura: nu zapada in zona, nu apa curenta (apa se cumpara pe bani grei) si mancare scumpa (ca peste tot in Elvetia). Nu mult dupa mine, poate la doar 30 min apare si Catalin. Mai iau o bere, mai stau de vorba cu el, mai ma uit in jur la lume si …. adorm profund intinsa pe banca.

Ma trezesc dupa o ora de somn bezmetica – cred ca mi-au trebuit cateva minute bune sa-mi dau seama cine sunt, unde ma aflu si ce fac acolo :))

Pe la 16:00 plecam spre Schonbiel Hut. Da, nu se terminase aici! Mai aveam de indurat o drumetie de 4 ore …

Tacuti si obositi ajungem la Schonbiel Hut pe la 20:30 unde ne facem ceva mancare instant, ceaiuri …
“-V-ati intors? Sunteti bine?” – ne-a intrebat fata de acolo. Nu erau multi cei care se bagau pe un traseu precum Zmutt Ridge. ;)) Primim si un desert gratis …

Ca tot aveam apa curenta ne spalam nitel, si picam rupti pe la 22:00.

Vineri 11 Septembrie 2009: Retragerea

In astfel de cabane, turistii se trezesc la ore precum 2, 3 .. cel tarziu 7 dimineata pentru a pleca pe munte. Au venit sa ne trezeasca la 10:00 zicand ca “Am curatat toate camerele, am incercat sa va las sa dormiti cat am putut de mult, insa nu se mai putea ….”

Ne-am mutat afara pe banca admirand cea mai noua realizarea a noasta, Zmutt Ridge, si facand kilograme de ceai – Hidratare!

Eram rupti de oboseala, nu mai puteam sa facem nimic … dar, eram fericiti!

Uite si niste poze cu schitele dintr-o cartea pe care o aveau cei de la Schonbiel Hut.

Aceasta e Zmutt ridge dar cu intrarea de la Hornli Hut …

Si Hornli Ridge pe unde am coborat noi …

Am stat si ne-am hidratat toata ziua …. si ne-am odihnit.

Cararea care se coboara de la Schonbiel Hut.

Apar si alti turisti in zona: din Anglia.

Zmutt Ridge 😀

Misto poza!

🙂

🙂

Seara pe la 15:30 plecam in jos, usurel, spre Zermatt.

Ce frumoasa a fost lumina de apus!

Il lasam in urma. Eram la finalul unei aventuri superbe …

🙂

Fotografiile de adio ..

🙂

🙂 Am savurat din plin coborarea asta de 4 ore spre Zermatt.

🙂

🙂 Matterhorn ..

🙂