Data: 17 Aprilie 2016
Locatia: Bucegi, Costila
Echipa: Eu si Dana
Activitate: Alpinism
Traseu: Just Another Fucking Day, 14lc din Peretele Vaii Albe

Un vis care a crescut usor … usor

… si despre care incepusem sa va povestesc in 2014. Vezi AICI.

Dupa acea incercare am ramas tot timpul cu gandul ca mai aveam putin, putin de tot si il faceam! Era un proiect care nu imi mai facea cu ochiul intr-un mod special, nu ma mai provoca. Insa …

1. IN PRIMUL RAND: Nu imi place sa las lucruri neterminate. Ceva ce tine de natura mea este ca INTOTDEAUNA sa termin ceea ce am inceput.
2. Apoi: JAFD devenise parte dintr-un proiect de-al meu mai amplu, mai infiorator … IMENS. Si din acest motiv a continuat sa revina in atentia mea.
3. Si nu in ultimul rand: I-am promis Danei ca o sa merg si cu ea cand o sa vrea ea pentru a face catararea aceea in echipa feminina, asa cum am visat inca de la momentul ZERO.

In urma cu doua saptamani …

… Dana ma contacteaza sa ma intrebe de accidentarea la picior. Eu ii raspund cu o invitatie la masa din pauza de pranz. Ne vedem, povestim stiri, carti, articole, spiritualitate. Ma bucur de experienta de a descoperi IAR ca, pe langa pasiunea pentru munte si catarare, sunt multe alte lucruri pe care le avem in comun si care ne leaga. Ce draguuuuuut! 🙂

– Cerem nota? – dupa ce epuizam toate subiectele care ardeau si trebuiau impartasite.
– Dap, mergem!

Apoi Dana trage aer in piept si murmura expirand usor ca o concluzie a discutiei noastre, total in afara subiectului:

– Sa stii ca eu imi doresc in cotinuare sa cataram JAFD! Ma simt pregatita…
– Pai? Hai weekendul care vine! Si eu sunt mai pregatita ca niciodata!
– Weekendul care vine? Dar nu ploua? – ea.
– Nooo … e vreme buna, ca asa vreau eu! – raspund razand.

Apoi verific vremea. Zice ca ploua. Fie!

– Hai sa o facem primul weekend de vreme buna, oricare va fi el! – propun ferm.
– Singura problema ar fi … piciorul meu pe coborare, cred! Habar nu am cum se comporta! Este posibil sa ne incurce si sa ne miscam incet rau … – continui.
– Asta sa fie problema noastra! – Dana accepta.

In urma cu doua zile

Joi seara ajung la sala de escalada foarte obosita. Un moment de neatentie si imi afectez grav piciorul ranit intr-un traseu. Pfff… Plec acasa cu inima stransa experimentand durerea piciorului.

In contextul in care vremea se arata perfecta, continuam sa ne intrebam una pe alta: Mergem? Ce facem? Mergem?

Pai frig, pai picior, pai inceput de sezon, pai traseu ud… Nici una dintre noi nu ducem lipsa de creativitate in a gasi motive pentru care sa NU facem asta. Dar eu vreau sa fac asta. Tocmai pentru ca sunt schioapa, si tocmai pentru ca e inceput de sezon, si tocmai pentru ca mi-a ramas amintirea unui traseu atat de curat, frumos si usor … si tocmai pentru ca toate acestea cresc provocarea … eu vreau sa merg!!! 😀

AICI ACUM

Pana sambata la pranz piciorul se vindeca. Adica nu ma mai doare pe miscari simple si nici nu sunt curioasa sa incerc miscari complicate ca sa vad daca doare. O sa aflu eu daca va fi cazul!

Plecam spre munte. Nu simt nici emotie, nici entuziasm .. doar curiozitate. Vreau sa traiesc intreaga experienta fix asa cum vine. AICI si ACUM ma bucur de condus si de compania Danei. Perfect constienta de problema cu piciorul meu, imi imaginez ca poate ca asta va fi tot asa ca imi propun sa ma bucur de ceea ce este.

Pe drum discutam fel de fel de scenari pe care le intampinam amandoua cu “Hai sa vedem! Hai traim experinta asta!”.

Seara devreme adormim una langa alta in poiana sub cerul instelat si luna luminoasa. Sunt senina, deschisa si cu sufletul pregatit de a accepta totul fix asa cum vine si pe Dana o simt la fel ca pe mine. Sunt intr-un confort emotional greu de exprimat in cuvinte.

Ne trezim la 2:30. Imediat ce suna ceasul, Dana parca intra in priza. Mai stau cateva secunde sa o simt: determinata, implicata si responsabila. Ah ce ma bucur! E clar: da maximul!

Apropierea

Plecam de la Caminul Alpin pe la 3:00. Nu tragem de noi. Povestim, radem, ne bucuram de urcare, padure, aer curat.

Eu personal stiu ca oricand se poate termina, in orice clipa, oricand va hotara piciorul meu. Asa ca cel mai mare obiectiv pe care mi-l pot propune este acela de a trai fiecare clipa din acest weekend minunat. Ne oprim ori de cate ori este nevoie. 🙂

Ajungem in Circuri pe la 6:00.

La 6:30 suntem pregatite de plecare la baza traseului.

Rasaritul e aici, cu noi, la start! 😉

Pe perete vedem multe portiuni ude. Dar nu putem trage nici o concluzie pana cand nu incercam sa il cataram.

Catararea

Gonesc orice gand care ma scoate din PREZENT. Nu accept nici un scenariu care tine de imaginar. Obiectiv este fix ceea ce traiesc AICI si ACUM si deci, ca sa pot trage niste concluzii trebuie sa experimentez traseul.

Lungimea 1:

Aici jos pare ud. Mai sus … nu stiu caci nu experimentez asta. Aici jos, atata cat pot observa, pare ca sunt suficiente portiuni uscate ca sa ma pot furisa printre portiunile ude.

Plec! Uhu! Fata cazuta, prize mici, teren de conglomerat si Costila. Ma simt scoasa din forma si usor handicapata.

Observ asta si merg mai departe.

Depasesc pasajele unul cate unul, ma incalzesc, ma readaptez cu conglomeratul si cu fata cazuta …

Pana cand AICI ACUM sunt in prima regrupare si o filez pe Dana.

Soare le ne incalzeste si e atat de placut!

Lungimea 2:

Traversez dreapta pe brana si incerc sa gasesc linia potrivita pentru a ocoli portiunile ude.

Linia spiturilor este fix pe zona de infiltratii …

Aceasta nu difera foarte mult de prima lungime. Faza cazuta, uda in mare parte dar cu destule portiuni de uscat, conglomerat, spatii emotionante intre asigurari.

Ma simt tot mai in confort.

Aceste doua lungimi sunt o incalzire fizica si psihologica perfecta pentru ceea ce va urma. 😉

🙂

🙂

Aproape ca nu imi vine sa cred ca suntem aici si facem asta. Totul e perfect: echipa, vremea, stanca!

Lungimea 3:

Avem fisura-horn si traverseu UD.

Ce ma bucur ca am luat setul de nuci si cele 3 friend-uri cu mine. Pe lungime nu sunt decat 3 spituri iar eu il ratez pe cel de pe traversare.

Dar macar am reusit sa montez un friend fix la inceputul traverseului …
– Oare astia au marcat pe schita cu semnul “cui” si locul unde recomanda sa pun un mobil?! – ma intreb.

– Silvia, uite-l aici sus pe arcada! Eu cred ca tu la sfarsit o sa depui o plangere ca sunt prea multe asigurari fixe pe traseul asta! – rade Dana in timp ce se lanseaza in traversare.

In ciuda rateului de a sigura acel spit pe traversare, Dana se concetreaza pe ce are de facut. Catara cu atentie si se bucura dupa fiecare pas “cucerit”.

Recunosc ca cea mai mare spaima a mea in materie de catarat este experienta “secund in traversare”. Mi se face rau numai cat ma gandesc! Sunt atat de mandra si fascinata de curajul Danei!

Lungimea 4:

Gata! Suntem pe teren perfect uscat! Ce bine arata peretele! Curat si uscat! Ce bine ca suntem aici!

Ma uit peste brana dupa urmatorul cui, mintea imi fuge care scenariul caderii, incepe sa mi se faca frica … PAC! O prind si o aduc inapoi in PREZENT. Caderea a fost doar in capul meu. Ceea ce este este ca sunt in regrupare, e frumos si intentionez sa continui sa fiu. 😛

Plec bine acorata in prezentul absolut. In continuare am parte de pasaje de catarare absolut fantastice.

Asigurarea primului spit este cel mai emotionant moment …

Apoi … Nu vad, nu stiu, ma ridic pe picioare la risc, ma lansez si … iese! Dana este tot timpul atenta la mine si imi ofera tot suportul.

E randul Danei …

🙂

Lungimea 5:

– Avem traversare! E una grea! – spun cu emotie. Ma gandesc la experienta “secund pe traversare” si mi se taie respiratia. Brrr…. nu, nu trebuie sa ma gandesc!
– Da, stiu! Am auzit! – raspunde calm si melodios Dana.

Eh, pana la urma nu e un moment bun sa exersez empatia sau sa imi transpun prpriile mele frici pe ea. O las sa isi poarte singura de grija caci vad ca se descurca excelent si imi vad de experienta mea. Nu e deloc usor nici la mine si tare imi e bine ca sunt lasata in pace sa imi vad de treaba si de emotiile mele … 😛

Travrsarea o fac usurel si cu atentie. Este expusa! Ma trag de bucle fara sa ezit….

Dupa traversare urmeaza teren mai usurel, insa cu aspect foarte friabil si fara asigurari. Incerc sa folosesc numai prize din stanca cu aspect compact, dar nu am de ales tot timpul.

Adesea ma tin de stanca rupta si … accept dorinta hazardului. Si daca Universul doreste sa se rupa cu mine … asa sa fie! Frica este acolo … ca sa fie! Mai montez mobile pe ici pe colo.

In regrupare ma relaxez … Hei, inca mai este zapada pe Albisoare!

“La Verdeata” parca vad un grup de oameni. Se aud si vocile lor. Oare ne vad?!

Vine si Dana…

Dana se alatura tot mai voioasa.

Si voiosia ei imi vibreaza in suflet.
– Hai ca e bine! E prea bine! – gandesc. 🙂

Lungimea 6:

Un diedru asigurat in care ma simt destul de in control, o surplombita si … multa multa fata cazuta, compacta si neasigurata.

Fara posibilitati de montat mobile. Nu e greu, dom’le! Da’ e fara asigurari!

Ai, ai, ai! La naiba! Desi schita arata usor digonal dreapta, prefer sa catar in sus pana la surplomba si sa traversez folosind arcada. Chiar inainte de traversare montez un friend. Pfuai, Doamneeeee!!!

Cam asa arata de sus …

Haida, haida, haida! 🙂

Dana e obligata sa catere pe traiectoria mea … 😛

– Aici teoretic nu ar fi trebuit sa fie traverseu, dar ma gandeam ca iti este dor! – eu

Simt conexiunea dintre noi tot mai puternica… e o bucurie launtrica care vibreaza tot mai tare. Imposibil de exprimat in cuvinte.

Lungimea 7:

– Nu e chiar tragic! E aici la inceput un pasut. Apoi usurel. Apoi inca un pasut pe la mijloc… – ii recit Danei din amintiri.
– Ah, bine asa! Ca as avea nevoie de ceva mai usurel ca sa imi revin putin. – ea.

Plec eu bucuroasa sa rezolv primul pas. La un moment dat sunt pe punctul sa incarc piciorul fix pe directia nepotrivita. STOP! Mai am nevoie de el azi! Ma opresc la timp, recalculez solutia si trec altfel …

Dupa ce depasesc surplombita ma astept sa fie teren usurel. Dar nu e! E catarare! E stanca cu aspect friabil si e nevoie de multa atentie pentru ca nu este asigurat.

– Am obosit! – eu.
– Nu, nu trebuie sa gandesc asta! – eu.
– Eu nu o sa mai pot! – eu.
– Prezent, Silvia, prezent! Acum poti si trebuie sa termini lungimea asta … – eu.

Prima surplomba. Data trecuta parca am trecut cantand pe aici. Incerc sa nu mai mai compar cu data trecuta. Data trecuta eram altcineva … Asigur si ma angajez in catarare. Am bucla langa mine, dar ar fi pacat sa ma tin de ea.

Incerc sa trec, degetele nu mai mai tin, simt ca …. zboooor! Cad destul de mult, 15-20m. Ma simt multumita! Trebuia sa se intample si asta! Sunt la inceput de sezon si am nevoie de antrenament de caderi pentru mental. 😛

Doar ca ma stoarce de energie sa revin la ultima bucla….

Ajunsa in regrupare frustrarile se tin lant:

– Ne miscam greu! – eu.
– Ba ne miscam fix cum trebuie! – eu
– Am nevoie de o pauza! Trebuie sa stau! – eu.
– FIX! Stai suficient pana vine si Dana! – eu.
– Ah, da, corect! Chiar ca totul este asa cum trebuie … – eu.

Incerc sa ma detasez si sa ma uit in zare …

Gandul ca urmeaza doua lungimi mai usurele care ma scot in punctul din care m-am retras data trecuta ma consoleaza. Sunt convinsa ca de acolo urmeaza o mica lupta cu lungimea 10 si apoi viteza.

– Mai este si lungimea 13! – puncteaza Dana.

Dar eu sunt neincrezatoare vis-a-vis de dificultatea acesteia. Trag nadejde ca nu e asa de grea… 😛

Lungimea 8:

– Vezi ca lungimea asta e cu pacaleala. E mult mai scurta decat in schita si se regrupeaza sus pe tanc! Asa ai scris in blog! – imi spune Dana care si-a facut atent temele.
– Aham! Bine ca mi-ai amintit … – eu.

Un diedru simpatic la inceput…

Si imediat ies pe un tanc unde asigur!

Lungimea 9:

Nu mai stiu ce am facut data trecuta cu Marius. E clar ca am balaurit un pic, dar nu mai stiu care era versiunea corecta. Iete un spit sub surplomba despre care nu mai tin minte nimic … Hai sa merg si vad eu dupa …

Si de acolo …. m-am tot dus pe unde am vazut cu ochii. Adica prin boscheti in sus-dreapta pana la perete si apoi stanga pe langa perete pana in regrupare. Si am ratat toate cele trei spit-uri de dupa surplomba. Ma rog, nu-i bai! Dupa cum zicea si Dana, am plecat din regrupare, am ajuns in regrupare! 😛

Lungimea 10:

– Ha, de aici o sa inceapa sa apara elemente de 100% nou. Ia sa vedem … – ma gandesc fie entuziamata, fie ingrijorata. 🙂

Chiar inainte de plecare las toate mobilele la Dana ca sa fiu cat mai usoara. Din schita si descriere reiese clar ca nu mai am nevoie de ele aici. Partea de catarare 7+ este absolut superba. Ma ridic adesea pe picioare si … din nimic apare o alveola mare.

Fara sa imi propun in mod constient ma surprind ca reusesc sa punctez cu mintea prizele de mana si le simt ori de cate ori am nevoie de ele la picioare. Oho, capacitatea aceasta o punctez la “crestere” si ma bucura.

Dupa cele 5 spit-uri din zona 7+ ies prin boscheti. Nu mai inteleg nimic: Unde este regruparea? Unde sunt pasii de A0/8+? Nu stiu! Nu stiu! Nu stiu! Cu rabdare caut, dar nu gasesc nimic. Ii dau in sus prin boscheti pana la perete pe o brana. In dreapta se vede un diedru, fisuri si teren catarabil.

– O fi pe acolo? – ma intreb.
– Nu prea, caci nu se pupa cu schita. Nici regrupare nu gasesc …
– Pe unde, pe unde, pe unde? – incep sa imi pierd rabdarea si sa ma nelinstesc.

– Deci calm. Hai sa reevaluam datele problemei! Mobile nu am, asigurari fixe nu am, regrupare nu am!
– Deci hai sa gasesc o solutie de regrupare, o lespede, o stanga incastrata, orice. O aduc si pe Dana aici si vedem dupa! – ma hotarasc.

Intr-un final gasesc o lespede. Arata fragil insa trag de ea in toate partile si se dovedeste destul de rezistenta. In plus .. e singura posibilitate de regrupare pe care o am acum. O iau pe Dana!

In timp ce o filez scanez peretele. Chiar in fata mea, stanga fata de locul in care ma aflu, vad un spit. Apoi inca unul. Citesc descrerea si se potriveste perfect cu zona de 8+.
– Aham, deci inca nu terminasem! Mai aveam si acea zona! Dar cum naiba sa ajung eu sa asigur spitul acela de deasupra surplobei? – confuza.

Cand ajunge Dana ii explic situatia. Sunt hotarata sa merg sa incerc. Traversez stanga pe langa perete, ajung la niste lespezi. (Aici, chiar sub inceputul zonei de A0/8+, Dana a gasit doua cuie cand a venit dupa mine!! Bun de regrupat!)

Montez doua mobile in traersarea mea si catar lespezile. Primul spit se afla dupa surplomba. Trebuie sa ma ridic serios pe picioare. Am la stanga o alveola si la dreapta …. nimic! Adica singura priza, o piatra lucioasa prinsa in peretele de conglomerat, e UDA! La picioare am niste praguri cazute.

– Imposibil! Imposibil! – imi spune rationalul.
– Dar hai sa vad cum o simte corpul! – sunt curioasa si constienta de faptul ca nu am aptitudinea de vizualizare foarte dezvoltata si deci e posibil sa gasesc o solutie daca ma pun pe prize….

E ca naiba! Ca daca pic dau cu picioarele, ma fac praf! Praf! Coarda e desfasurata pe toata lungimea traverseului de unde este regrupata Dana.

Nu ma gandesc decat la problema pe care trebuie sa o rezolv. Dana este acolo cu mine. Nu prea are cu ce sa ma ajute, insa imi raspunde ori de cate ori imi manifest gandurile, temerile, impresiile.

Intr-un final imi dau rucsacul jos ca sa imi pot arcui liber spatele pe sub surplomba, montez un clif intr-o alveola foarte mica si imi asigur confortul prihologic ca poate ma tine asta in caz de cadere dar si confortul fizic a faptului ca nu imi mai atarna coarda de ham, gasesc o rigleta de jumatate de deget absolut infioratoare in care invat sa am incredere ca o pot tine, ma ridic cat mai sus pe acele praguri cazute si … la MARELE risc, ASIGUR!

Ce moment! Ce moment! Ce moment! Nu imi vine sa cred ca am ajuns atat de sus, atat de controlat, precis, RISCANT!

In poza de mai jos, pata neagra dreapta jos, e pata uda fleasca unde sa afla si singura priza care ar fi minimizat considerabil riscurile si eforturile mele…

Mai departe merg la artificial ajutandu-ma de scarita cu clif inca doua spit-uri. Apoi ma obliga sa ies pe stanca. Dar de aici deja lucrurile sunt mai sigure, caderea ar putea fi chiar placuta. 😛

Curand regrupez!!! La naiba cu lungimea asta! La naiba! Adrenalina, emotia si suspansul inca imi invadeaza mintea si corpul.

– E ora 18:00! Cred ca mai bine ii dam in jos! – imi spune Dana.
– In jos? Dupa ce am muncit atat la lungimea asta? Mai avem doua ore de lumina! – eu.
– Pai da, dar mai este lungimea 13 … – Dana.
– Dana, regrupat! Da drumu’ la coarda si hai sus! – raspund ferm si hotarat, oarecum speriata de ideea de retragere.

Dana nu mai spune nimic. Cuminte, face ceea ce i-am spus.

Ma uit la ea si o iubesc! Simt in suflet o usoara durere si parere de rau ca m-am indoit de ea. Dar ma iert repede! 🙂

Lungimea 11:

Urmeaza o lungime de gradul 5, zic ei. Dar e un gradul 5 de catarare. De teren cu aspect friabil. Sunt obosita! Psihilogic, fizic, emotional … sunt obosita. O rog pe Dana sa fie atenta la mine! Sa fie cu mine la tot pasul. Inaintez cu grija … nu ma grabesc!

O reguparea confortabila! Ah ce bineeeee….

Spatiu, aer, libertate …

Apa nu mai am! Nu mai am de mult! Buzele imi sunt uscate. Dana mai are cateva guri de apa pe care le gestioneaza cu atentie si le imparte cu mine cand si cand.

Lungimea 12:

Continui catararea cu atentie. Ne miscam incetisor. Suntem obosite. Dar eu sunt foarte foarte optimista. Stiu ca nu poate sa fie decat bine. Obiectivul nostru este sa ajungem sa cataram macar una dintre noi lungimea 13 pe lumina.

Cu atentie in sus …

In regrupare ajung inca pe lumina. O iau pe Dana si intre timp ma uit dupa linia traseului. Identific cateva spituri pe fata din stanga unei fisuri mari. Aham!

Mai bem o gurita de apa?! 😛

Sunt fericita! Mai avem lungimea 13 si gata!!

Lungimea 13:

In dreapta este o fisura. Tentatia ar fi sa merg pe acolo insa spiturile le-am identificat pe fata, in stanga fisurii…

Suntem amandoua bucuroase si increzatoare. Dana imi mai da o gura de apa. Ratia pentru lungimea 13.

Apoi plec! Catararea este fantastica. Sunt obosita insa ma bucur de fiecare pasaj.

O problema destul de grava incepe sa se manifeste: degetele mi se deschid! Adesea nu mai pot sa mai tin nici prize mari. Ma misc repede si ma ridic pe picioare si ma salvez la marea limita.

E deja intuneric iar eu sunt la mijlocul lungimii. Pasajele de catarare sunt impuse! La un moment dat ma angajez intr-un astfel de pasaj.

Degetele mi se deschid. Le simt, le vad, le urmaresc. Dar in acelasi timp, obisnuita sa ma salvez la limita, stiu ca secretul este sa ma misc. Nu stau ci ma grabesc sa gasesc o solutie, sa ma asez pe picioare, ma ridic si …. aaaaaa! Ce cadere faina si haioasa, dom’le! Mai, cand cad asa, luptand, nu pot sa fiu decat .. mandra de mine.

OK, deci am de punctat 8 spituri! Incep numaratoarea inversa caci nu mai pot! Scot frontala! 🙂

Incerc sa ma adaptez cu intunericul. Cu greu identific urmatorul spit sau prizele de picioare. Ultimul spit pana in regrupare se afla pe o burtica. Am de luptat cu o surplomba. Pfuai de capul meu!

Lupt cam o ora cu pasajul asta. Linistita, lupt cu el, caut solutii, calculez. Iau doua caderi. La a doua cadere ma impiedic de scarita cu care am incercat sa improvizez ceva si ajung cu capul in jos. Acestea in contextul in care incerc sa le demonstrez degetelor mele ca nu ele imi spun mie ce pot sau nu pot sa fac, ci eu le dictez lor.

– Odihneste-te, relaxeaza-te! – ma linisteste Dana. Sunt binecuvantata cu prezenta, linistea si calmul ei.
– Hai sa rontai ceva, mai incerc o data si daca nu iese merg pe planul Beta. – declar.

Aici o fac de oaie! Cand am scos frontala am uitat sa inchid fiermuarul de la buzunarasul cu comori. Nu zboara decat cheia de la masina. Telefonul ramane agatat intr-o cusatura.
– Dana, tocmai a zburat cheia de la masina! – o anunt.
– Aham! – ea.

Incerc sa ma gandesc la o solutie. E ca naiba de complicata chestiunea: cheia de masina, portofel, acte, cheia de la casa, e totul blocat acolo!

Dar sunt prea multe care tin si de prezent: e noapte, suntem inca in perete in plina lupta cu lungimea 13, retragerea e o necunoscuta daca va fi in sus sau in jos, pe uscat sau pe zapada, cu picior puternic sau afectat …
– Hai sa ne gandim la masina cand vom ajunge la masina!
– Asa zic si eu! – rapunde calm Dana.

Mai incerc o data si ma conving inca o data ca fizicul nu mai mai ajuta. Mainile nu mai vor sa duca toata segventa impusa de miscari pana la urmatorul spit si gata!

Planul Beta:

Avantajul de a trai prezentul este evadarea din viziunea “ochelari de cal“. In ultima vreme am invatat si am exersat faptul ca din punctul A in punctul B exista o infinitate de posibilitati. Planul Beta este ca daca nu pot sa merg direct in sus, sa ma duc pe unde pot. Nu sunt asigurari dar am mobile pe mine! 😀

Astfel plec in traversare dreapta catre o fisura friabila. Catar cativa metri in sus pe ea. Nu asigur caci nu am mobile atat de mari si ncii nu as vrea sa creez unghiuri puternice cara sa creeze forte de frecare mari. Sunt la explorare insa cu fiecare metru parcurs mi se deschid alte infinitati de posibilitati.

Dana imi sugereaza sa caut sa ma intorc pe linia traseului pentru a regrupa la spit-uri. Caut posibilitatea de a traversa inapoi stanga. Este cat de poate de simplu raportat la toata munca mea din ultima ora. 🙂

Regrupat! Eeeeeee….!!!! Fericire generala!

Lungimea 14:

Ei spun sa mergem in sus si apoi traversare diagonal dreapta cate fisura de la care tocmai m-am intors. In sus e fata compacta. E intuneric. Nu vad asigurari si nu mai pot. Nici fizic si nici psihologic. Fisura din dreapta imi ofera un oarecare conform mental chiar daca stiu ca nu prea o sa pot sa asigur in ea caci este larga si nu am mobile atat de mari.

Regruparea este echipata cu o ancora si doua spituri. Noi am regrupat in ancora si un spit astfel ca asigur in spitul ramas.

Mai departe traversez dreapta si incep catararea pe fisura. E frumos si usurel. Dana e emotionata vazand atata coarda (mai bine de 15m) desfasurandu-se intre noi. Eu … prefer sa nu ma uit! 😀

Chiar la capatul fisurii pun un friend. Apoi mai sus punctez primul spit. Incepe traversare dreapta pe fisura. Inca un spit pus suficient de sus cat sa fiu nevoita sa intru in pas ca sa ajung sa il punctez. Eh, nu ma plang! Nu au decat sa bata spiturile cum vor ei ca eu … tot o sa trec daca o sa vreau! 😛

Sunt asa de obosita! Terenul imi permite sa traversez dreapta chiar pana in Creasta Vaii Albe. De acolo mai urc putin si gasesc o ancora unde regrupez.

O chem si pe Dana! Bem cate jumatate de gura de apa, cat a mai ramas, si punem de picnic. E 1:00 noaptea!

Retragerea

Lumina lunii ne ajuta. E o noapte luminoasa. Cerul este senin si instelat. Adie un aer cald. E placut, e superb!

Stim ca suntem obosite. Nu vrem sa facem o gafa chiar acum la final. Plus ca trebuie sa avem in vedere problema cu piciorusul meu afectat. Astfel mergem usurel si cu atentie incercand sa evitam zonele cu gheata sau zapada. Facem chiar si un rapel foarte lung.

Descataram …

Traversam Brana Aeriana cu atentie. Coboram putin, ajungem la poteca ce duce spre Peretele Vulturilor. Aici suntem confuze. Suntem atat de obosite incat ne pierdem coerenta si nu mai stim ce sa mai facem.
– Vreau sa stau! – spune Dana.
– Nu am haine suficiente. Vreau sa stau si eu! Da’… – rezonez cu ea.

Dana imparte cu mine toate hainele pe care le are in plus, ne imbracam, si … Eu stiu ca m-am pitit pe jos si am adormit instant. Dana mi-a dat impresia ca a stat de garda caci atunci cand m-am trezit ea era acolo, perfect treaza. Nu stiu! 🙂

La 6:00 eram inca acolo sus! Dupa aceasta picoteca ma simt ceva mai odihnita si determinata. Imi e frig si pentru a ma incalzi incep sa caut pe toate cararile.
– Dana, e timpul sa sunam un prieten! E timpul sa se trezeasca! – propun.
– Suntem la Costila, imediat dupa Brana aeriana, nu stim pe unde! – eu in telefon catre prieten…
– Pe poteca clara spre Peretele Vulturilor, apoi in jos, apoi paralel cu Valcelul Policandru, stanga in valcel, jos pe lanturi, dreapta …

La 9:00 facem pauza de trimis emailuri si anuntat la servici ca … nu ajungem. Un moment bun de selfie! 😀

Apa de la izvorul de sub Refugiul Costila e binecuvantare!

Coboram si ne bucuram de prezenta! Cat de tare!! 😀

In Busteni ajungem la 11:00. Nu tren sau microbuz pana la 14:00. Nici o oferta pe BlaBlaCar. Luam un autostop spre casa …

Concluzie

A fost o experienta despre putere individuala, putere de echipa, sinergie, coindependenta, viata, frica, iubire, incredere, LIBERTATE!

MULTUMESC DANA!