2015.07.18 – Mtii Rodnei – Creasta de la Rotunda la Borsa – Solitar

Neaparat de citit intro si contextul AICI

Data: 18-19 Iulie 2015
Locatia: Muntii Rodnei
Echipele: Eu – SOLITAR
Activitate: drumetie
Traseu: Pasul Rotunda – Saua Gargalau – Vf Pietrosu – Borsa

Context

Ma simt pierduta! Sunt in deriva! Realitatea in care traiesc nu imi face bine deloc. Am nevoie de o schimbare. De o schimbare mare. Vad in jurul meu si stiu care e calea. E aceea! Aceea pe care o alege toata lumea. Doar ca pur si simplu nu ma trage ata. Calea “NORMALA”, cea pe care o promoveaza societatea si sistemul de valori din ziua de azi, nu mi se potriveste!

Trec prin fel de fel de stari si stau de vorba cu fel de fel de oameni. Caci am norocul ca fix in momentul in care ma apuca disperarea si frica de a ajunge la casa de nebuni apar in jurul meu acei oameni care sa imi spuna ca e ceva absolut normal, ca este vorba de un proces de trezire si constientizare, ca o sa treaca, ca au trecut si altii prin asta, etc. FANTASTIC! Ma simt un pic mai putin pierduta … 🙂

Nu mai e nimic care sa ma tina in loc. Totul in viata mea s-a evaporat. Imi este insa atat de frica! MINTEA sau EGO-ul este atat de dornica sa fie in control incat se incapataneaza sa se agate de orice. Pe de alta parte insa, cu timpul am invatat sa il privesc. Nu il vad mereu. Doar din cand in cand in momentele in care durerea, suferinta si starea de sufocare trec un anumit prag. Sunt acele momente in care imi amintesc ca eu sunt mai mult decat MINTE si ca trebuie sa incerc sa ma rup de ea.

In paralel citesc. Am inceput sa fiu atenta la semne. Sunt deschisa! Dumnezeu imi alege lecturile. Ori de cate ori termin o carte, Dumnezeu imi alege alta. Si invat sa ma deschid si sa primesc si sa experimentez si sa ma accept pe mine si pe cei din jur fix asa cum sunt.

Obiectiv

O dau in bara adesea! Oho, rau de tot! Dar tin capul sus si ii dau inainte!

Caci acum stiu clar un lucru: l-am gasit pe Dumnezeu, stiu ca imi vorbeste tot timpul si vreau sa invat sa il ascult. Vreau sa invat sa traiesc constientizand tot timpul, bine si rau, prezenta Lui in viata mea.

Si accept faptul ca in acest proces este posibil sa ma ranesc pe mine sau sa ii ranesc pe cei din jur. Dar mai stiu ca daca imi va iesi voi face tot posibilul sa impart si cu ceilalti.

Apropierea…

Povestea… este ca fug! De job, de barbati, de proiecte, de familie, de societate, de orice ar putea sa ma lege. Fug, nu stiu unde! Trec pe langa Bicaz, apoi trec pe langa Ceahlau, apoi trec pe langa Suhard …

Cu rabdare ascult si astept! Ascult si astept ca sufletul meu sa imi spuna cand si unde sa ma opresc, ca Universul sa alinieze planetele, sa imi arate calea cumva.

Intr-un final ajung in Pasul Rotunda cu un plan desul de bine definit: tabara de baza in Pasul Rotunda si de acolo am acces atat la Creasta Rodnei intr-o zi (m-am inspirat de aici) cat si la creasta Suhard cu Nadia, bicicleta mea.

Ajunsa in Pas o asez frumos pe Iza, masinuta mea, intr-un locusor apoi zac. E frumos! Nu e semnal, deci nimeni nu ma poate gasi aici si nici nu trebuie sa rezist tentatiei de a ma conecta. Citesc! Adesea intre paragrafe ridic privirea si admir natura, sau ma gandesc la ceea ce tocmai am citit, sau meditez.

Apoi ceva in mine imi spune sa ma misc. Plec cu Nadia in sus pe drumul forestier sa vad daca nu cumva s-ar putea urca mai sus cu Iza …

Trec pe langa refugiul …

 

Ma simt ciudat si penibil pentru ca … sunt singura. Am senzatia ca toata populatia planetei ma priveste si rade de mine desi … sunt singura! Incerc sa imi alung toate frustrarile si sa imi canalizez in mod chinuit atentia spre natura.

 

Uau! Ce frumos este! Dar gandurile continua sa vina, frustrarile si supararile ma doboara.

 

Ma simt atat de penibil incat … Ia hai sa imi fac o poza! Si asa … in procesul acesta de autofotografie ma simt frumoasa. Dar trece repede si iar simt nevoia sa ma autoironizez ca sa evadez din penibilitate … 😀

 

De ceva vreme am inceput sa imi fac curaj si sa nu ma mai ascund. Sa imi las sufletul sa iasa la suprafata si sa ma dezbrac de orice masca, sau manifestare a EGO-lui. Sa las Universul sa se manifeste prin mine sa nu ii mai opun rezistenta. Astfel in urma cu una sau doua zile postasem pe facebook urmatorul text:

“Societatea ma invata ca toate lucrurile se fac la timpul lor, ca o sa vina o vreme cand nu o sa mai pot sau cand nu o sa mai am cu ce.
Ma imaginam la varsta de 30-40 ani o debila mintal, grasa si cu sanii lasati.
Azi dimineata m-am trezit sub razele de lumina strecurate printre jaluzele. Plina de viata m-am ridicat din pat si m-am blocat in fata oglinzii: am 31 de ani! Dar sufletul imi e de 20! Si spre deosebire de acum 11 ani, azi sunt mult mai frumoasa, mult mai puternica ( fizic, emotional, spiritual), mult mai curajoasa ….
Au gresit! Cat de mult au gresit!!!
Pentru asta sunt RECUNOSCATOARE astazi!”

La un moment dat ma intalnesc cu un grup de muntomani. Se duceau sus in creasta. Unul dintre ei ma recunoaste si imi aminteste cu admiratie de acest text.
– Ca sa vezi, Silvia, ca nu rade toata lumea de tine! Sunt acolo oameni care te admira! – imi spun.

Mai departe merg cu Nadia pana undeva mai sus si ma conving ca nu am ce cauta cu Iza pe acolo. Ar fi vai de rotile si boticul ei! Si mi se face lene si ma simt obosita … asa ca ma intorc.

La refugiu ma opresc sa vorbesc cu cel de acolo.

 

– Nu ai cum sa faci creasta intr-o zi! Doar eu am reusit sa fac asta in anul cutare si am ajuns la statia Meteo la miezul noptii! – insista sa imi explice domnul.
– Pai de ce nu?! – ma uit naiv la el abtinandu-ma …
– Nu ai cum! Crede-ma! Nimeni din zona asta nu a mai reusit! – adauga.
– Pai eu nu sunt din zona asta. Eu sunt din Focsani. Asa ca am toate sansele sa imi iasa! – sare iritat si ironic EGO-ul meu pe care il scap din fraie.

Plec repede ca arde! O sa am de munca cu EGO-ul meu … clar! 😀

Ajunsa la caomping ma pun in cort sa dorm un pic. Adorm atat pe profund incat nu mai stiu de mine. Pe la miezul noptii sar cutremurata. Ies afara din cort: cer senin, luna plina, adiere de vand placuta, aer curat, liniste … E bine! Zambesc! Sunt bucuroasa si ma gandesc plina de iubire pentru corpul meu: de ceva ani ma bantuie insomniile si acum totul e bine! Pun alarma si ma culc la loc zgribulindu-ma in sacul de dormit ca un copil.

Parcurgerea Crestei Rodnei

Ma trezesc la 5:00, ma misc repede si la 5:30 ii dau in sus. Mintea imi este plina de ganduri dar incerc sa ies din ea.

– Ce cai frumosi?! – admir.

 

Chiar frumos!

 

Rasaritul …

 

Primul izvor …

 

Cum arata drumul …

🙂

Si continui sa traies in minte! Si continui sa derulez fel de fel de filme ale trecutului meu in care ma vitcrimizez, in care ma condamn, in care condamn pe ceilalti. Continui sa traiesc fel de fel de experiente trecute, iar si iar si iar.

Hai ca poate incepe de aici!

Ma opresc si ma asez in iarba. Nu imi vine sa cred cat de nasol ma simt! EGO-ul meu mi se zbate in minte ca un drac caruia ii arati crucifixul. Aprope ca nu reusesc sa il vad caci ma trage in minte si ma umple de durere. Insa stiu ca e acolo si stiu ca trebuie educat sa stea la locul lui.
– Incredere! Ma simt ingrozitor dar am nevoie de incredere! – imi spun.

In urma cu cateva zile am ascultat cartea The Seven Spiritual Laws of Success a lui Deepak Chopra care spunea despre exersarea linistii, cat de important este acest exercitiu si cat de greu poate fi in prima faza. Si dadea exemple. Ma tot agat de povestea lui si incerc sa am incredere ca pacea va veni.

De sus vad lacul!

Dar pacea nu vine! Ganduri, ganduri si iar ganduri! Ma uit in jur dar frumusetea nu ajunge la sufletul meu. De aceea aproape ca renunt sa mai scot aparatul foto din suportul sau.

Ma hotarasc sa nu le mai opun rezistenta. Ma hotarasc sa le las sa vina, fix cum vor ele.
– Pana cand?! Sa vina in valuri sa zica fiecare gand ce are de zis! Na, va ascult! – imi spun cu voce tare.

Ma deplasez asa … oarecum lipsita de motivatie. Gandurile mele au liber. Si sunt atat de multe si atat de puternice incat nici macar nu pot iesi din mintea mea ca sa le privesc. Dar accept! Accept asta! Uneori imi vine sa plang! Si plang! Si accept asta!

Mai ies, mai privesc in jur …

Niste oameni in zare …

Societatea mi-a creeat urmatoarea imagine a ciobanului roman: “Un om needucat, un hot la drumul mare, un violator, un om rau. Cainii ciobanesti sunt niste animale agresive care rup totul, musca si chiar omoara turistii.”

Cu cat ma apropii de turma de oi cu atat imi simt corpul mai tensionat. Simt cu paralizez de frica. Si stiu din lecturile mele ca frica tine de EGO.

– Silvia, totul in viata se intampla cu un scop care sa iti foloseasca tie! Daca ciobanul isi bate joc de tine, sau daca animalele acestuia te rup sau te omoara atunci asta vrea Dumnezeu pentru tine! – imi spun, incerc sa acccept si sa imbratisez asta.

Nu imi iese total insa reusesc sa ma detensionez destul de mult, imi tin spatele drept si deschid pieptul ca sa las loc inimii. Incerc sa simt deschidere si iubire pentru tot ceea ce mi se intampla.

Cainii incep sa isi faca numarul. De obicei, in situatia asta incep sa fiu isterica si sa strig involuntar la coechipierii mei sa ma protejeze. Acum, cu Dumnezeu in inima, imi accept destinul, imi doresc destinul si incep sa chem cainii la mine, sa le vorbesc, sa le povesteesc ca ma duc sa fac creasta si chiar sa ii intrab daca nu vor si ei sa vina cu mine.

In acel moment ceva nemaipomenit se intampla. Cainii devin tacuti. Unii se indeparteaza si altii parca ma iubesc si ei la randul lor. Trec linistita printre oi.

Ajunsa in dreptul ciobanului, ii dau buna ziua. Imi raspunde la salut cu voce blanda si binevoitoare si ma intreaba de sanatate. Ii raspund, ii tin respiratia sa trec repede.

Mai departe, EGO-ul meu isi reintra in drepturi:
– Stai sa vezi ca asta nu a avut timp sa reactioneze! Daca ii anunta pe ceilalti ciobani si te prind si isi bat joc de tine?! – incepe sa creeze cea mai infricosatoare si mai dramatica poveste.

Dar stiu ca e el. Il ascult, pe alocuri ma amuz si imi vad de drumul meu. Mai departe insa incep sa ii mint pe ceilalti ciobani pe care ii intalnesc in cale spunandu-le ca “Ba ceilalti sunt in urma, o sa vina si ei!”

Din cand in cand imi aduc aminte unde sunt si ma deschid si reusesc sa vad frumusetea din jurul meu.

E cald! E foarte cald!

In zare se aud tunete. Dar in vreme parca am avut incredere intotdeuna! Nu vrea Dumnezeu sa fiu plouata azi… Stiu sigur si sunt recunoscatoare!

Fara sa imi dau seama, foarte foarte usurel, in sufletul meu incepe sa se instaleze pacea.

Incep sa ma bucur de culorile naturii …

Cobor la nivelul solului si fotografiez firele de iarba constienta ca nu am nici o sansa sa surprind miscarea acestora la adierea vantului. Insa imi amintesc si simt vantul, e ca o mangaiere, e iubire! Imi amintesc de Dumnezeu.

Constat ca in Rodnei sunt amenajate special locuri de campare. Nu, nu este mizerie!

Ploaia ma ameninta! E la calcaiele mele! Cand il uit pe Dumnezeu ma cuprinde frica si imi vine sa o iau la fuga. Cand il regasesc in inima mea, recapat increderea si ma bucur de tot ceea ce este.

Si sunt recunoscatoare! Caci amenintarea ploii ma ajuta nespus sa ies din minte si sa cobor la suflet. Sa caut increderea si echiibrul pentru a imi continua drumul linistit, in ritmul meu. Frica imi aminteste de EGO, ma ajuta sa il vad si ma ajuta sa ies de sub stapanirea lui.

Imi tin inima deschisa si plec mai departe. Dumnezeu e in mine si eu cu mine. Si ori de cate ori IL UIT adierea vantului sau tunetele din departare imi amintesc de el. In sfarsit sufletul incepe sa mi se umple de bucurie.

In fata e senin …

In spate tuna si fulgera si norii sunt grei!

Prilej cu care reusesc sa exersez credinta in EL, increderea si iubirea.

Ajung pe Vf. Buhaescu Mare pe care initial il confund cu Vf. Pietrosu … asa ca imi fac o fotografie de varf! 😀

Descopar apoi ca m-am inselat si ca mai am de mers un pic. Vad in departare Vf Pietrosu…

Pana aici am refuzat sa ma gandesc la retragere lasad totul in seama lui Dumnezeu: “Iau problemele cum vin si o sa aibe Dumnezeu grija sa imi arate calea la momentul potrivit!”.

Acum insa, uitandu-ma spre Borsa ma gandesc ce sa fac. E cam tarziu pentru a ma intoarce la Pasul Rotunda. E posibil sa nu reusesc! Clar! Pe Vf. Pietrosu vad o cladire. Poate fac bivuac in ea in ciuda faptului ca nu am echipament de bivuac si nici mancare.

Stau, ma gandesc, incerc sa imi ascult sufletul si acesta ma indeamna in jos. Teama simt cum incearca sa mi se furiseze in suflet insa stiu ca aceea e EGO-ul. Privesc in interior, zambesc si incep coborarea in pas repejor …

Pe drum intalnesc 3 marmote!! Uau! Ceeee draguuuut! Ce frumos tipau si fugeau! Dragele de ele!

Incerc sa nu ma mai preocup de nimic si sa fiu cat mai prezenta si atenta atat in jur cat si in suflet, la nivelul pieptului si abdomenului. Sunt in impas si trebuie sa fiu atenta la semne! Universul imi va spune ce si cum … rabdare ..

Trec de Statia Meteo! Deci nu a fost sa fie aceasta adapostul meu pentru aceasta noapte … 😀

Teama si nelinistea tot incearca sa se furiseze in sufletul meu. Observand asa lucrurile, ca sa fiu sigura ca nu il mai uit pe Dumnezeu, fac un pact: ori de cate ori voi simti adierea vantului voi stii ca aceea este iubirea lui Dumnezeu.

Astfel imi tot amintesc de el in permanenta si frica, de orice natura, dispare!

Retragerea

Continui sa cobor linistita. La un moment dat ma ratacesc si ajung prin curtile oamenilor. E frumos, e lumina de apus, si coborarea prin iarba mare este foarte foarte placuta. Adierile vantului sunt suficient de dese cat sa pot sa il tin pe Dumnezeu si sa nu disper.

Ma uit la casutele de fan si ma gandesc ca as putea sa dorm in una din ele. Dar sufletul meu nu se opreste aici. Merg mai departe.

Drumul spre Borsa e lung, e foarte lung. De la manastire mai am mult de mers.

Acolo apar 3 masculi tinerei care incearca sa ma impresioneze facand manevre cu un 4×4 si umplandu-ma de praf sau inecandu-ma cu mirosul de carburant. Zambesc gandindu-ma ca as putea sa le spun lor sa ma duca pana jos la drum insa sufletul meu tace. Asa ca merg mai departe.

Pe drumul asfaltat trec de fel de fel de pensiuni. Ma opresc la una din ele unde aflu ca totul e plin. Dar pe langa asta sufletul meu se irita inca de cand am intrat in pensiune. Deci nici aici … deci nu pesiune, zice EL.

Dar ce. Dar ce?! Adierea vantului vine cu un nou val de incredere si pace.
– Vei vedea, Silvia! Ai rabdare! – parca imi spune.

Pe drum fac semne si ma ia o masina. Un domn ma duce pana jos la sosea insa imi spune cu parere de rau ca nu crede ca la ora asta mai gasesc pe cineva care sa ma duca in Carlibaba.

Ramasa iar singura imi iau rucsacul in spate, plec la picior spre Carlibaba si fac semne la autostop. Astfel la un moment dat opreste o masina unde se afla un cuplu. Nu ma pot duce decat 5km. E bine si asa!

In masina cei doi ma intreaba mai multe, le povestesc ce am facut si ce vreau sa fac moment in care cei doi incep sa se ingrijoreze. Dupa cateva momente de dezbateri cad de acord si ma invita la ei acasa. Din scurta conversatie pe care am avut-o am simtit ca am de-a face cu niste oameni deosebiti. Am acceptat, clar! Au avut grija de mine: m-au hranit, mi-au dat sa ma spal, m-au dus la maxi-taxi de dimineata si am avut prilejul sa vorbesc cu ei mai mult si sa le aflu povestea. MINUNAT!

Si astfel am inteles de ce sufletul meu a refuzat toate optiunile de pana acum: pentru ca el a vrut sa astept si sa iau cea mai buna optiune! Universul a pregatit-o pentru mine si am avut incredere si am primit-o! Recunoscatoare! 🙂

Din Carlibaba am luat-o la pas pe drumul forestier spre Rotunda. Dupa cam 1km vine si ma ia o masina pana la Pas. Inapoi in camping … acum fericita, linistita, increzatoare … simt si ma bucur de padure, de mirosul ei, de sunetul ei … meditez, citesc si ma odihnesc.

Cei trei din masina, impresionati de povestea mea de parcurgere a Crestei Rodnei, cand se intorc de la lac se opresc sa faca o fotografie cu mine. 🙂

Dap! Asa trebuie sa invat sa fiu tot timpul pe toate planurile din viata mea. Recunoscatoare si cu credinta in Dumnezeu! Aceasta experienta mi-a confirmat-o! Sunt constienta, insa, ca am nevoie sa exersez, mult, foarte mult, aceasta prezenta a lui Dumnezeu.

Urmatoarea zi planific sa parcurg Creasta Suhardului impreuna cu Nadia. 😉

19 thoughts on “2015.07.18 – Mtii Rodnei – Creasta de la Rotunda la Borsa – Solitar

  1. Silvia, te-ai dilit?!
    Trebe sa-ti comunic urmatoarele, sunt foarte sincer.
    Ceea ce descoperi tu abia acum e chiar viata, normalitatea, cu toate aspectele ei, bune sau rele…
    Suntem oameni, traim, simtim, comunicam, ne sensibilizam la frumos. Ciobanii, localnicii sau turistii, si ei sunt oameni.
    Si cainii simt, la fel ca oamenii, mai ales cand ti-e frica. Iti simt frica si atunci devii o posibila victima, te ataca. Daca nu ti-e frica si nici nu reactionezi urat la ei, pot fi pasnici (nu intotdeauna depinde si cum sunt invatati si cat sunt de flamanzi).
    Talharii nu mai umbla de mult pe munte, ca acolo-i grea viata si nu-s nevoiti a se ascunde, nu-i mai vaneaza potera in ultima vreme. Asteapta si cauta victime printre cei vulnerabili, la periferii, nu pe coclauri. Iar talharii cei mai dibaci au camasi albe, cu gulere scrobite, si fac legi pentru linistea lor.
    Despre Dumnezeu: oricine alege sa vrea sa-l caute, probabil ca il va gasi. Si asta nu pentru ca ar exista entitatea/entitatile nunite Dumnezeu/Allah/Buddha/Chrisna/Pachamama etc., ci pentru ca mintea umana stimulata de vedenii impartasite in comun de un grup de oameni apropiati, construieste singura iluzia respectiva deja prezenta in mediul social, in timp… Mintea isi fabrica singura argumentele ca sa-l faca sa existe! Insa, e doar o iluzie, foarte contagioasa.
    Eu unul, nici nu l-am cautat pentru ca nu am nevoie sa-l caut. Stiu ca e doar credinta autoindusa, autosugestie cum ar fi, un fel de Placebo.
    Pe mine, nu ma lasa sa-l caut tot ceea ce stiu despre lumea din jur. De l-as cauta, mi-as bate joc de tot ceea ce inseamna viata pe aceasta planeta, as crede intr-o iluzie. Am descoperit in schimb lumea cu frumusetea si uratenia ei, asa cum e ea, cu bune si rele: cu miracolul vietii (dar si cu neclintirea mortii), cu evolutia de la contopirea a doi gameti intr-un embrion la fiinta ce se naste, traieste si moare, cu diversitatea formelor vietii, cu framantarile planetei vii si cu imensitatea universului cunoscut. Citeste chestiile reale despre stiinta (recomand colectia NG), descopera lumea vie… lasa-i pe filozofii ce-ti contorsioneaza si-ti sucesc mintile. Mintea umana e asa complexa, ca virtual poti face orice cu ea… iti poti fabrica orice iluzii vrei sa traiesti si sa simti, si mai ales poti fi manipulat(a) sa faci asta, prin ceea ce ti se transmite.
    Uite, pana la urma poti spune ca si eu vreau sa te manipulez… insa vreau doar sa-ti deschid ochii, copila draga!
    Du-te la Antipa si vezi realitatea! Scheletele alea nu sunt doar o iluzie/exercitiu al mintii. Apropie-te de biologie, de geografie, si ulterior iesi in natura si verifica… suntem doar o specie bipeda mai evoluata decat mii de altele pe aceasta planeta. Avem inteligenta, dar si cruzime (si ignoranta, din plin).
    Cand ai timp (si/sau nevoie) as vrea sa vorbim, te rog suna-ma! E important sa vorbim!

    • eu intele prin ce trece Silvia , pentru ca si eu de aproape 4-5 luni sunt asa , si stai fara grija ca ceva exista , sunt prea multe semne si prea multe intamplari din viata fiecaruia , dar acum fiecare cu credinta si gandirea lui , oricum bravo Silvia te citesc de ceva timp si acum comentez , cred ca multi dintre oameni tineri ajung la asa ceva , am niste randuri mai jos pe care sa le scriu

      “Există oameni care au alergat, au alergat, iar apoi au căzut și au înțeles că gata, nu mai pot. Cu atât mai mult cu cât merge vorba despre tinerii de acum, care au reușit, la vârsta de 22 de ani, să obțină posturi importante ce presupun o presiune și responsabilități enorme. Ei au reușit să vadă totul, pot face tot și nu mai vor nimic, în afară de liniște. Un fel de bătrânețe timpurie.

      Atunci ei brusc încep să vadă lumea altfel. Cel mai des, asta se întâmplă după supraoboseală și o perioadă plină de stres. Stând în spital la vârsta de 25 de ani, poți înțelege foarte multe.”

  2. Alin, cu tot respectul insa cred ca te erijezi un pic prea mult in detinatorul adevarului gandirii critice. Stiinta este ratiune pura si este intrinseca, tocmai asta o face susceptibila de a nu detine adevarul universal. Aminteste-ti ca totusi stiinta este tot o cale de a-l gasi pe Dumnezeu. Aminteste-ti ca exista o anumita “inteligenta a materiei” care face ca acei electroni sa orbiteze in jurul unui nucleu intr-un mediu lipsit de masa. exista o inteligenta “divina” formata in sute de milioane de ani prin care celula vegetala sau animala stie exact rolul pe care il are in organism si in ciuda entropiei care defineste viul, exista un miracol care face ca sistemul uman sa nu se dezintegreze. Ordo ab chao.

    In fond, fiecare om isi poate vindeca viata in felul lui. Unii dandu-i un sens metafizic, altii dandu-i unul fizic.
    Cand constiinta a ajuns la acel nivel la care sa se gandeasca pe ea insasi, omul a inceput sa se intrebe cine e, de unde vine si incotro se indreapta. animalele nu fac asta. ele traiesc prezentul.
    In fapt, daca privesti cu atentie, ca migrezi de la crestinism la new age la Univers, la critical thinking si apoi la budism, ideea principala e nevoia umana de a avea un sens.
    Luck us, eh?

    Asa ca lasa fata in pace cu adevarul ei, Deepak, Eckart, Osho si toata maculatura “new age” sunt doar etape prin care cei cu adevarat tari doar trec, cei slabi se inhaita in secte religioase.
    Nu mi se pare ca Silvia e pe cale sa treaca la mormoni, ba din contra, mi se pare ca alpinismul in sine e o chestie spirituala care, atunci cand reusesti sa treci peste egou’ si senzatia ca “esti cel mai tare” chiar ti-l prezinta pe dumnezeu, whoever that is.

    Sigur, poti sa consideri ca suntem doar un sac de celule fara noima si poti sa-ti lingi ranile imbatandu-te si facand sex sau poti merge pe munte, either way, you are an adventurer.

  3. Daca un nebun ia un cutit si iese cu el pe strada si omoara la intamplare 10 oameni sa nu crezi ca asta e voia lui Dumnezeu.Este propria lui nebunie. Asa ca fii precauta cand esti singura si nu merge pe
    principiul ca daca ma violeaza ciobanii am ceva de invatat din asta. S-ar putea ca Universul sa-ti dea mai mult decat poti duce. Si este preferabil sa poti evolua in continuare pe picioarele tale fizice decat in scaunul rulant pentru ca asa a vrut ursul cu voia lui Dumnezeu…

    Ai mare grija la inceput de drum spiritual cand incepi sa te “trezesti”. Nu lua totul ad litteram. Invata sa citesti printre randuri. Daca nu reusesti din cauza ego-lui incearca sa-ti gasesti un maestru , profesor, mentor, sensei sau cum vrei sa-l denumesti.Gandeste-te cum ar fi fost sa inveti escalada, ski, bicla fara sala, instructor si prieteni – doar de pe youtube si din carti. Probabil acum nu ai mai fi in fata pc-ului citind asta. Citeste si despre cum este alcatuit Universul cat si corpul uman. Lobsang Rampa – Secretele Aurei(You Forever) si Mircea Eliade – Mitul eternei reintoarceri o sa te ajute mult.

    Alex.

    • Alex, multumesc mult pentru feedback. Am si o poveste cu si despre urs. Ti-a povestit-o cineva? Ca nu imi amintesc sa fi apucat sa zic la prea multa lume … 🙂

      Inteleg ce zici despre fenomenul “trezire” dar am senzatia ca tu nu ma intelegi pe mine.

      De fapt care e problema? Te-ai uitat azi la stiri?

      Parerea mea ca daca vrei sa reusesti sa vezi si altfel lucrurile, in primul rand ar trebui sa se renunte la televizor.

  4. Nu iti inteleg sarcasmul. Nici tu nu cred ca m-ai inteles pe mine.

    “– Silvia, totul in viata se intampla cu un scop care sa iti foloseasca tie! Daca ciobanul isi bate joc de tine, sau daca animalele acestuia te rup sau te omoara atunci asta vrea Dumnezeu pentru tine! – imi spun, incerc sa acccept si sa imbratisez asta.”

    Cand tu postezi asa ceva si spui ca-ti asumi riscul unui posibil viol sau vatamare corporala grava in loc sa faci un mic ocol, argumentand ca asa vrea Dumnezeu, atunci ai o problema extrem de grava cu intelegerea cartilor citite. Esti departe de orice invatatura spirituala aplicata corespunzator. Daca esti atat de inconstienta macar nu posta asta online. Esti totusi o formatoare de opinie intr-o oarecare masura si postarea nu este un bun exemplu pentru tinerii care iti citesc blogul.

    • Alex, nu era sarcasm deloc. Si ca sa iti demonstrez o sa povestesc si despre Urs la momentul potrivit. Nu ma gandeam sa zic nimic pentru ca pe mine personal nu m-a marcat deloc intamplarea….

      Apoi am adus in discutie televizorul, pentru ca aceasta este responsabil de felul in care ajungem sa vedem lumea din jurul nostru. Sau sa spunem ca poarta o mare responsabilitate.

      Doar ca nu iti inteleg interventia. Ce te framanta de fapt? Ca eu aleg sa imi asum responsabilitatea tuturor lucrurilor care mi se intampla sau ca nu ma mai consideri un model potrivit pentru tinerii care imi citesc blog-ul?

  5. Se pare ca nu ne intelegem reciproc. Eu nu inteleg de ce si-ar pune cineva viata in pericol doar ca sa faca un exercitiu pentru inlaturarea fricii. Pune-ti viata in pericol ca sa o salvevezi pe a altcuiva nu pentru a face un exercitiu banal de ego. Si eu am fricile mele, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma duc in padure sa ma joc cu usuletii in timp ce mama lor este langa ei. Viata este un dar minunat ce nu trebuie riscat aiurea pentru chestii minore. Daca ma duc la o petrecere si plec la 3 dimineata voi lua un taxi in loc sa merg pe jos printr-un cartier gen ferentari. Mi se pare la tine un teribilism adolescentin sa postezi ca nu iti pasa de integritatea ta fizica si mentala. Iar daca nu iti pasa si iti asumi asta macar nu o posta ca exmplu pozitiv pentru altii. Mai clar de atat nu pot fi.

    • Ba imi pasa! Si chiar foarte mult!

      Consider insa ca majoritatea pericolelor pe care le vedem in jurul nostru sunt ireale! Sunt doar in capul nostru.

      Iar eu, ca sa depasesc aceasta limitare mentala am acceptat orice posibilitate.

      Hai sa dam un google search si sa vedem cate articole cu ciobani care au batjocorit turiste exista! Sau cati oameni au fost ucisi de caini ciobanesti! Care e probabilitatea sa se intample asta fix la mine?

      Ciobanii sunt niste oameni normali cu bune si cu rele, inofensivi. Cainii ciobanesti, atata timp cat nu raspunzi cu agresivitate, sunt foarte foarte simpatici.

      Despre asta era vorba. 🙂

  6. Ha Silvia, si eu sunt in buda de ceva luni de zile. Se pare ca da, e normal, desi noua ni se pare horror uneori. Toate deodata si la gramada. Don’t worry, nu esti singura, doar ca nu toata lumea isi impartaseste toate gandurile pe blog cum faci tu. Partea cu traitul in prezent o exersez si eu din plin, ca inca nu am rezolvat-o, tot cu ture solo. Foarte faina experienta ta de sfarsit cu cei care te-au gazduit, ma bucur ca ai scris despre asta.

    • Buna Romeo,

      Nu am alergat si nu am mers rapid. Am mers si m-am oprit si am si picotit ori de cate ori am avut nevoie.
      Nu stiu cate ore am facut. Am plecat la 5:00 dimineata de la Rotunda. Apoi stiu ca intuneric a fost cand eram jos in centrul orasului Borsa. Practic mi-a luat totul o zi lumina. 🙂

      O seara faina.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *