Data: 10-11 Aprilie 2015
Locatia: Franta – Mont Blanc
Echipele: Eu – SOLITAR
Activitate: Schi de tura
Traseu: Plan de l’Aiguille – Grands Mulet (3051m) – Refuge Vallot 4367m prin col du Dôme (4200m) – creasta somitala – Mont Blanc cu retragere pe acelasi itinerar
Intro
Inca de la inceputul anului 2014 ma gandeam ca sezonul acesta nu ar fi rau sa incerc sa urc cu schiurile pe Mont Blanc. Au fost multe momente in care disperarea si frustrarea de a nu gasi pe cineva cu care sa fac echipa in acest micut plan m-au nelinistit. Dar au fost si momente in care potentiali parteneri si-au facut aparitia.
Acum e … momentul in care m-am izbit concret de constientizarea faptului ca pur si simplu parteneri exista insa nu ne sincronizam, ca realitatea este cea care este … ca acum sunt singura aici in fata lui, a lui Mont Blanc! 🙂
Si cum realitatea este cea care este, o accept si o imbratisez! Indiferent daca voi face sau nu Mont Blanc-ul in acest an … 😀
Sonia, vezi aici
In general traiesc un pic izolat, adica asa … in bula mea (cum spunea cu usor repros un coleg). Usor-usor devin tot mai interesata de ce se intampla in jurul meu, insa mai degraba pe directia sociala, saracie, legislatie, business, etc. si nicidecum pe partea de performanta romaneasca.
Respect performanta si evolutia romaneasca pe domeniul sportiv, le privesc cumva din avion, insa nu este ceva in care sa investesc atentie si energie. Mai ales pentru ca niciodata nu am simtit nevoia sa ma raportez la performanta romaneasca ci …. am facut tot ce am facut dupa suflet.
Imediat dupa ce mi-am luat bilet de avion, adica cu doua zile inainte de a zbura spre Alpi, mi s-a atras atentia asupra proiectului Soniei. In acel moment inima mi s-a facut mica, mica! Aveam de ales dintre doua rele:
1. Sa imi urmez inima cu urmarea ca probabil voi strica visul cuiva
2. Sa sustin planul si visul Soniei si sa renunt sa imi ascult inima
Am zburat alaturi de Ciprian Lolu, cel ce avea sa o insoteasca pe Sonia in aceasta aventura. Nu am vorbit despre proiectul Soniei. Povestidu-i despre dorintele mele imi dau seama acum ca nu a incercat sa imi influenteze in nici un fel deciziile si apreciez foarte mult acest lucru la el. Multumesc!
Dupa Houte Route, insa, nimic din toate acestea nu au mai ramas in capul meu. De fapt, 4 zile am exersat continuu un singur lucru: sa cobor din cap in inima. Sa invat sa o ascult pe ea. Sa invat sa renunt la ideile, sistemul de valori si preconceptiile dupa care mi-am ghidat pana in acest punct viata si sa imi ascult sufletul …
Intriga
Ajunsa cu doar o seara in urma in Chamonix, dupa 4 zile de schi de tura intensiv pe traversarea Houte Route, nu am nici un plan! Nu vreau decat sa ma linistesc, sa citesc, sa beau o cafea buna, sa ma conectez cu natura, sa traiesc prezentul cu tot ce imi poate acesta oferi…
Printre capitole, sau chiar pagini, ma deconectez de la cartea pe care o citesc si ma concentrez asupra ciripitului pasarelelor, asupra felului in care simt temperatura aerului pe corpul meu, asupra vibratiilor florilor si a muntelui din fundalul acestora.
O cafea buna, o carafa de apa si … multa liniste!
Corpul meu se plange de oboseala si de durere inca de dimineata. Am grija de el! Il ascult, il hidratez, il hranesc, il mangai cu ganduri pline de iubire si stau linistita privind cum se vindeca incetul cu incetul.
Dupa pauza de masa fac o vizita pe la Maison de la Montagne:
– Ceva info despre Mont Blanc? A urcat cineva pe el? – intreb.
– Nu, nu a fost inca nimeni pe Mont Blanc! Nu, nu stim care sunt conditiile! Din ce ni se spusese pana acum au existat pericole de avalansa, insa a trecut deja destul de mult timp si nu se mai stie nimic! – mi se raspunde.
– Inteleg! Si ce as putea sa fac zilele astea? Caci se anunta vreme buna! – intreb si incerc sa ma inforez asupra unei alte ture mai putin riscante …
Si astfel obtin toate informatiile necesare pentru a face o tura mai “cuminte” la altutudine mult mai joasa. Plec multumita de la Maison de la Montagne in cautarea unei pajisti linistite pentru a-mi continua lectura.
Dupa inca cateva capitole, ridic capul din kindle si il vad, pe el, pe Mont Blanc! Si sufletul mi se umple de fericire si dorinta de a urca acolo sus, cat mai aproape de el.
– Ma duc acole sus la Grands Mulet! Incerc! Vad acolo ce si cum! Pentru mine e bine si daca stau o zi si pur si simplu citesc cartea mea. Dar incerc! Si daca ajung sus pe Mont Blanc poate incerc sa cobor pe 3M si sa continul pe Vale Blanche… – accept orice rezultat cu sufletul plin de bucurie si deschidere.
Astfel, plina de elan, ma duc repede sa imi mai cumpar una alta, imprumut de la Catalin Pobega kit complet de abalacov si coarda de rapel pentru coborarea pe 3M si fug acasa sa ma pregatesc.
Incerc sa sun la cabana insa nu mi se raspunde asa ca banuiesc ca nu exista inca gardian. Nu-i bai! O sa stau in camera de iarna… 😉
Urcarea la Refugiul Grands Mulets
Imi petrec dimineata linistit in preajma Giuliei si lui Sasa. Nu ma grabesc caci stiu ca am suficient timp sa ajung la cabana azi. In plus viata mea a intrat intr-un ritm dictat de anumite vibratii interne greu de explicat …
Sus la Plan de l’Aiguille intalnesc o echipa de schiori care asteapta cabina spre Chamonix:
– Buna, spre Grands Mulet e pe aici? – incerc sa verific si sa aflu mai multe info.
– Da, dreapta pe ghetar si apoi … etc-etc-etc. – imi explica un tip foarte serviabil si deschis.
– Ati fost acolo la Grands Mulet? E deschisa cabana? Ati urcat pe MB? Este deschis traseul spre MB? Care sunt conditiile? – intreb curioasa.
– Da, e deschisa cabana! Da, am fost prima echipa care a urcat pe MB. Am urcat in urma cu o zi. Azi au mai fost cateva echipe. Conditiile sunt excelente! – imi povesteste.
Dupa ce imi arata linia traseului fuge inapoi la telecabina …
Plec in drumul meu si las in urma telecabina…
Observ in zare un grup de schiori.
– O sa merg in ritmul meu si sunt curioasa in cat timp o sa ii depasesc…. – ma gandesc usor amuzata de situatie.
Am parte si de un traverseu mai incomod unde ma intersectez cu o alta echipe de 3 persoane. Din ce am inteles acestia nu au ajuns pe MB din cauza lipsei de pregatire fizica. Au renuntat chiar la 200m sub varf….
Primul pasaj crevasat pe care va trebui sa il traversez. Pare … ok! 🙂
Si chiar asa a fost…. 😉
Imediat dupa traversare am depasit si echipa pe care o vedeam din departare:
– Ce rapida esti! – imi spune unul dintre cei trei pe masura ce ma aporpii.
– Da, mi s-a mai spus asta! – raspund simplu. 😛
Continui pe drumul meu …
Ma apropii de o noua zona crevasata …
Cam asta ar fi. Coborarea de la cabana. Nimeni in spatele meu, nimeni in fata mea! Ia sa vad pe unde sa traversez eu …
Ma blochez in mijlocul traversarii in fata unui pod de zapada de cam 3m ce pare sa pice. Ce sa fac, ce sa fac? Sa ii astept pe cei din fata ca poate ma ajuta ei? Hm….
Ma hotarasc ca nu are rost sa ii astept caci se va aglomera prea tare zona. Asa ca imi pun repede schiurile pe rucsac, scot pioletul, cobor cu atentie pe podet cu pioletul infipt in margine si… hop sar cu pioletul pregatit in cealalta margine. Hiu, si nici nu a fost greu!
Apoi le fac repede loc si celorlalti …
Ma bag in seama si povestim …
– Ati fost pe MB? Care sunt conditiile? A fost frumos? V-a placut? Cate echipe au fost? – eu.
– Da, conditii bune, vre-o 6 echipe azi. superb … – ei.
– Tu esti singura? Ai trecut singura pe aici? Fara coarda? – intrebarile curg si din partea lor.
– Da, merg pe MB. Pai e banala traversarea, mult mai usor decat pare… – eu.
– Esti nebuna! Esti o femeie nebuna! Imi plac femeile nebune! Sa ai grija de tine ca esti prea draguta ca sa mori! – ne amuzam.
Ma uit in urma si rasuflu usurata! Ma bucur ca am reusit sa trec fix inainte de a se crea imbulzeala de ambele parti… 😀
Iata si cabana si panta ce o voi schia maine … Ce mistooo!!!
Locul de start de maine dimineata …
Cabana e suspendata pe stanci si am de parcurs o scurta via ferata pana la ea …
Iata povestea deschiderii traseului catre MB de anul acesta! 🙂
Cum nu am stiut daca e deschisa cabana, mi-am carat prinzul de jos din Chamonix. Nu imi pare rau! Pe langa masa m-am si hidratat cu mult-mult ceai … pe gratis. 😛
Mi-am petrecut seara fie socializand fie citind. Printre altele aflu ca tura 3M nu este inca deschisa. Pe alta parte armosfera incepe sa se incarce cu nori si vizibilitatea devine tot mai proasta. Hmmm…
Urcarea pe MB
Dimineata la 3:00 e trezirea. Decid sa las la cabana echipamentul pe care il pregatisem pentru coborarea pe 3M si ustensilele de gatit. Da, am decis, ma intorc tot pe aici!
La 4:00 plecam! Ma simt rau, foarte rau! Ma misc greoi in sus …
Imediat ce dau zorile, in ciuda frigului care imi ingheata instant mainile, ma incapatanez sa scot telefonul si sa fac fotografii. In ceata … 🙂
In zare, lumina apusului este fantastica. Imi este greu fizic insa incerc sa nu ma gadesc la asta si sa ma concentrez pe toate minunatiile din jurul meu…
Doi tipi din Slovenia se mentin constat in fata mea. Ii las adesea sa ia avans caci mai vreau sa mai fac foto sau sa … nu ma grabesc ca nu am de ce. Insa ori de cate ori ma apropii linistita de ei, se uita la mine ciudat. S-a intamplat ceva?! 😛
Uau! Fantastic! 🙂
Lumina e fantastica, peisajul e fantastic, jocul norilor e fantastic, albul zapezii, albastrul cerului, frigul …
Baietii din Slovenia tot in fata mea! Au un ritm care mi se potriveste asa ca m-am agatat cumva de ei … 😉
Uau, se vede refugiul Vallot… Stiu ca am mai fost pe aici insa nu imi mai amintesc nimic! Click aici.
Imi place! Imi place mult, mult de tot!
Privesc in urma si observ cum se mareste distanta dintre echipe …
Oh, da! Simt! Simt ca este cu mine! Ceva mare, puternic, cuprinzator … e cu mine si e in mine pentru ca adesea reusesc sa o simt! Iubire pur si simplu!
Echipa din Slovenia se indeparteaza. Insa nu imi fac griji caci stiu ca voi fi cu ei tot timpul … fara sa fac vre-un efort explicit in aceasta directie.
Iata! 🙂
Ajunsa la Ref Valot vad ca toata lumea isi lasa schiurile acolo. Mai departe vad ca traseul continua pe o creasta cu adevarat neschiabila asa ca ma hotarasc sa imi las si eu schiurile acolo.
Cu bucurie chiar:
– Hei, iata ca planul Soniei va fi in continuare in picioare! Eu o sa ajung pe MB fara schiuri si o sa schiez doar de la Ref Valot! – ma gandesc bucuroasa ca am sansa si puterea de a alege sa nu stau in calea fericirii cuiva, adica mi se ofera o a treia alternativa: sa nu incurc planurile nimanui si sa imi ascult inima! 🙂
Las in urma refugiul …
Sufletul meu se scalada in bucurie! Atate forme si atatea culori oriunde as intoarce privirea!
Pe urcare adesea sunt inghitita de ceata si batuta de vant.
Oboseala ma tortureaza, sunt atenta la ea si o privesc. Corpul plange si imi spune sa ma opresc. Ma loveste gandul sa renunt. Sa cobor fara sa ajung pe MB. Usor usor devin tot mai hotarata sa ma opresc insa fix in ultimul moment ceata se da a o parte si zaresc echipa din Slovenia …
… ma reagat de ei. De gandul ca ei sunt acolo, in fata mea si continua in sus.
Apoi ma agat de micile ferestre in care ceata imi permite sa vad in jurul meu culori si forme fantastice. Totul e ca intr-un vis magic. In jurul meu e magie, e vant, e ceata, e creasta asta de care sunt agatata pentru ca sub ea se afla tot trecutul meu …
– AICI ACUM! – imi amintesc.
AICI ACUM sunt sus pe Mont Blanc!
Chiar sub el m-am intalnit cu o echipa de trei si acum ma intalnesc cu cei doi. Ma felicita si simt admiratie si bucurie in privirile, gesturile si vorbele lor.
MULTUMESC ca sunteti AICI ACUM si ca prin culoarea pretentei voastre imi colorati si mie experienta!
Fac o fotografie pe MB …
..
… si fug caci imi e rau, corpul meu plange si vreau sa fac urgent ceva pentru el. 🙂
Coborarea de pe Mont Blanc
Ma chinui pe coborare! Ma simt foarte slabita. Uf, opreste-te, opreste-te! E tot ce aud si tot ce inteleg insa vantul bate si imi e rece. Nu ma pot opri oriunde!
Mai jos trec pe langa o cornisa care ma protejeaza de vant, un loc perfect de pauza. Ma opresc, ma pitulesc sub ea, inchid ochii si nu vreau decat sa imi permit sa fiu un om slab, sa uit unde sunt si ce fac si sa adorm macar cateva secunde caci stiu ca asta ma va incarca! Nu ma judec! Nu ma frustrez! Doar ma las in voie si … atipesc!
O rafala de vant ma trezeste! Nu stiu cat a durat. Poate doar cateva secunde, poate mai mult …
Tot ce stiu este ca acel moment de atipeala si acceptare mi-au readus zambetul pe buze si puterea de a trai aceasta experianta minunata.
Ajunsa la refugiu ma hotarasc sa intru putin inauntru sa ma feresc de vant, sa vad cum e caci nu am intrat niciodata si poate o sa am nevoie de stiu pe viitor ce conditii imi ofera, sa mananc ceva si sa ma hidratez …
Inauntru ma intalnesc cu echipa cu care m-am intalnit sub Mont Blanc, adica 3 persoane din Slovenia care asteapta echipa de care am fost eu agatata. Se pare ca azi au ajuns pe MB trei echipe si o solitara. 😛
– Da, m-am simtit rau! Sunt obosita, cu adevarat obosita! – declar in momentul in care mi se atrage atentia ca arat cam terminata.
– Te-or fi obosit cartile alea! – glumeste unul dintre ei cu aluzie la faptul ca toata seara trecuta am preferat sa stau cu nasul in carti si nu le-am dat foarte mult timp atentie. 😀
Conditiile sunt cele care sunt: o cutie de tabla mizerabila, care uneori iti poate salva viata!
Cand ajung si ceilalti iesim afara si ne pregatim sa plecam.
– Dupa tine! – imi spune unul dintre cei trei din refugiu usor ironic si mimand situatiile de gentilmen.
Abia mai tarziu am facut legatura si cu alte mici intamplari si cuvinte si … Cred eu ca unii dintre cei care au urcat in aceasta zi pe MB au luat la personal si la orgoliu afirmatia mea cum ca “zice lumea ca sunt rapida” si au facut eforturi disperate sa nu ii ajung din urma. 😀
Fac vateva viraje si ma opresc! E ceata, nu vad nimic, habar nu am in ce directie sa ma duc. Ma uit neajutorata la ceialalti si constat ca si ei sunt la fel de pierduti ca mine.
Remarc apoi ca cei doi din Slovenia de care m-am agatat toata urcarea pe MB au ceasuri cu GPS. Stau linistita, ii las sa ma depaseasca si apoi ii urmez de aproape. In cel mai scurt timp devenim un singur grup compact de schiori care coboram impreuna si avem grija unii de ceilalti.
Si nu, nu este o impresie! In mare masura sunt cumva printre ei, vorbesc cu ei, rad cu ei, ii privesc si ii astept si ma simt acceptata chiar daca ei vorbesc tot timpu pe limba lor si eu nu inteleg nimic.
Iar cand raman in urma unul dintre ei are grija sa stea in spatele meu. Nu e mereu acelasi, dar cineva este! Ma astept sa plece, sa schieze razant cu mine, ii fac loc pe linia pe care cred ca vrea sa se dea insa imi confira si ma indeamna sa plec eu intai.
E ceata atat de densa incat nu se face diferenta intre atmosfera si zapada. La un moment dat, unul dintre baieti se joaca in fata mea si a unuia din echipa cand ramane blocat inins pe spate cu schiurile in sus, agatate in zapada.
Noi continuam sa radem de glumitele lui. Se verbeste pe limba lor cand remarc ca tonul si atmosfera se schimba: baiatul nimerise cu fundul intr-o crevasa si cerea ajutorul sa iasa de acolo! Wow!
Coboram pe rand un mic culoar …
Ajunsi in zona cea mai inclinata si mai inghetata … alunec ne cotrolat pe panta de gheata vre-o 10-15 m. Toti ma privesc neputinciosi si striga la mine in limba lor. Eu sunt linisitia insa si putin ametita si confuza caci nu stiu ce vor de la mine asa ca ma blochez. Dupa 2 clipe de blocaj renunt sa mai incerc sa ii inteleg si ma intorc la mine si la ce as avea de facut ca sa ies din acea situatie un picut riscanta.
Fac o intoarcere intortocheata pe schiuri care necesita multa flexibilitate, atentie, rabdare si indemanare … In fundal se aud bravo-uri si incurajari:
– Aham, deci asta incercau sa imi spuna! – ma gandesc usor amuzata.
Imediat ce ajung langa ei ii vad cum se bucura si rasufla usurati. Tipul mai in varsta se apropie de mine si imi explica ce si cum cu cantarea. Din ce am inteles eu, se pare ca datorita stresului si incordarii am cantat foarta tare, atat de tare incat claparul a facut contact putenic cu panta de gheata si a indepartat schiul sau a slabit presiunea cantului pe gheata. Aham! Ce chestie!
– Cam da! Trebuie sa invat cat mai repede sa ma dau pe culoare si pante inghetate! – constat.
Chiar inainte de refugiu ajungem sub nor si avem parte de vizibilitate maxima. La refugiu eu trebuie sa ma opresc ca sa imi iau lucrurile. Ceilalti se hotarasc sa ma astepte ca sa coboram impreuna pana la telecabina. Uau! Sunt uimita si recunoscatoare pentru gestul lor!
De la refugiu avem parte de o portiune de schi. Deja e tocat mai tot. Incerc sa imi trasez niste linii mai curate prin lateral insa baietii sunt continuu cu ochii pe mine sa ma roaga sa nu ma mai apropii atat de tare de crevase sau ma atentioneaza de jos cand ma apropii de una.
Ajunsi la zona crevasata imi dau seama ca gaurile crevaselor s-au largit si mai tare si traversarea a devenit si mai riscanta ca in urma cu o zi. Baietii scot o coarda si ma “monteaza” si pe mine undeva intre ei. Nu comentez, ba ma supun caci nu vreau sa o fac pe curajoasa … :P.
Apoi continuam impreuna pana la telecabina, si apoi jos in Chamonix.
Jos in Chamonix ma invita sa mancam impreuna insa eu ma simt prea obosita. Imi iau ramas bun de la ei, de la fiecare, cu multa caldura apoi fug in supermaket sa fac niste cumparaturi.
Cand ies din supermarket dau nas in nas cu Tom, ghidul de pe Houte Route (vezi aici) caruia ii povestesc si de HR si de MB si care imi da o carte de vizita ca .. cine stie?! 😛
Apoi fug acasa, mananc si adorm de uit de mine pana dimineata. Spre dimineata ceasul biologic ma trezeste si in ciuda faptului ca am dormit fix in mijlocul casei, habar nu am daca sunt singurica sau nu acasa. Ca sa rezolv misterul incep sa cercetez si sa numar perechile de incaltari de la usa:
– Aham, una pereche incaltaminte Sasa, una pereche incaltaminte Giulia si … restul perechilor de incataminte nu le mai cunosc. – gandesc si pasesc usor spre bucatarie unde constat ca nu mai este cafea caci sursa de cafea … s-a mutat! 😀
Eh, ma multumesc cu o cana de cicoare. Si cat de buna e!
Recuperare
Au urmat doua zile de lectura si liniste, fie singurica fie alaturi de fete, fetite si baietei.
Nimeresc cu Giulia si Sasa prin Chamonix la un eveniment, un eveniment cum ca se degusta chestii si toate magazinele scot produse in strada astfel incat tot Chamonix-ul arata ca un targ.
Degustare de banza …
Wow!
Si carnuri …
La o terasa in centrul Chamonix-lui .. 😉
Un desert, cred!
A fost o vacanta plina! Atat de plina! Simt ca mi-am amintit cum sa traiesc precum copiii: atat de plin si de intens incat zilele sa recapete dimensiune!
Ah, si libertatea! Libertatea … in sfarsit incep sa imi amintesc cum sa o traiesc si incep sa o simt, tot mai mult, si mai mult!
Bravo si felicitari! Jos sapca, caci palarie nu port1
Aventura s-a incheiat si povestirea s-a incheiat si ea. Deosebit de frumos! Ce sa aleg? Pozele? Performanta? Povestirea? Sa vedem:
Pozele. Foarte frumoase ca intotdeauna, chiar daca acum au fost facute cu telefonul. Ne spui ca te gandeai si la noi, cei care le asteptam, ca sa le putem vedea acum.Multumim! Multumim de multe ori!Daca te-ai chiar gandit si la noi cand le-ai facut, se cheama ca n-ai fost singura de tot!Ma gandesc ca poate ne-ai dus si tu dorul.Daca da, atunci se poate spune ca ai simtit singuratatea, chiar daca erai aproape tot timpul inconjurata de lume, de necunoscuti.Daca ar fi sa aleg o poza, doar una, n-ar trebui sa fie prea greu, nu apari deloc.Si atunci, ce sa aleg? O aleg pe cea cu” Hopa, se vede Mattrehorn-ul!” De ce? Asa!
Performanta. Frumoasa si de valoare!Pana nu am deschis episodul cu Sonia, nu intelegeam nimic din ce spuneai legat de performanta. Asa, ce sa zic? o ironie a soartei si nimic mai mult. Mama natura e perversa! Sa lasam.Judecand in sine performanta, ea dovedeste curaj (asta am mai spus-o),ambitie si pregatire. Si, cred eu, mai spune ceva. Un fel de a fi putin… zanatic? O spun laudativ. Termenul imi place, defineste si explica cumva farmecul, inclusiv al povestirii.
Povestirea.Vezi mai sus!
Cu ce sa inchei? Cu “solitar”!Am mai observat si cu alte ocazii ca pe trasee, ai momente cand te departezi (geometric) de ceilalti ca sa poti”inspira ” bucuria muntelui in voie. Am mai observat ca, pe furis, te mai retragi pentru o “picoteca”. Ai facut-o chiar si pe traseu cu Iulia! Spui ca ii incarci bateriile. E si asta adevarat dar cred ca mai mult te cauti si te regasesti pe tine si asa iti incarci bateriile. Toate astea sunt diferite de tura solitara la care te-ai angajat de data asta. Numitorul comun e totusi gustul muntelui.Ca mierea de fiecare data si cu un gust interesant in tura solitara. Dulce-Acrisor. Dar deosebit! Nu faci caz de “solitar” dar e firesc sa-ti mangaie un pic orgoliul. E omeneste!Si e pe merit! Bravo! De multe ori, bravo! Si multumim.
Cu drag, Adrian.
Multumesc mult Adrian.
Cred ca am mai spus si cu alte ocazii si o spun si acum.
Motivatia principala care sta in spatele fotografiei este aceea de a-mi da mie sansa sa pot sa recontruiesc experienta pe care o traiesc. Motivatia principala care sta in spatele acestui blog este aceea de a retrai experienta, o data prin scris si analiza la nivel de ganduri si amintiri si o data prin a-mi crea o harta a propiei mele dezvoltari si cresteri in timp.
“Voi” sunteti de fapt “Eu” in viitorul imediat si apoi “Eu” in viitorul mai indepartat.
Caci pana la urma s-a demostrat adesea ca cei mai buni actori, cei mai buni cantareti, cei mai buni ingineri, cei mai buni arhitecti, etc … sunt cei mai buni pentru ca fac ceea ce fac pentru EI INSISI, pentru pasiunea de a face ceea ce fac.
Desigur ca de-a lungul timpului mi s-au facut fel de fel de declaratii si mi s-au transmis fel de fel de mesaje si ganduri pline de recunostinta si multumiri de la cei care imi citesc blog-ul, ganduri si mesaje care m-au ajutat sa inteleg ca prin ceea ce construiesc pentru mine reusesc sa bucur si pe altii. Imi place asta. Simt ca daruiesc!
SINGURATATEA si ORGOLIU sunt niste stari cu care nu ma identific. Cel putin nu in situatia/povestea de fata.
E doar bucuria de a fi descoperit o alta forma de LIBERATE pe care nu am pretentia sa o inteleaga oricine. 😉
O zi minunata.
Buna Silvia,
Retezatul ala cand soseste??? O zi faina!
Buna Cristi,
O sa incerc sa mai public articole pe blog, insa din pacate nu prea mai am timp.
O sa vina cand o sa vina, daca o sa vina. Imi pare rau.
O zi frumoasa.
Buna Silvia,
Ar fi pacat sa nu mai poti continua acest blog. Mare pacat. Iar Retezatul trebuie sa vina, deoarece vreau sa vad si parerea ta despre acest maret masiv, de care eu sunt indragostit pana peste urechi…Si pe care, in decursul anilor, l-am strabatut in toate directiile posibile si imposibile. Exact cum ai strabatut si tu Piatra Craiului…
Scuze, o seara excelenta!
Hai bai, Silvique!
da-o incolo de treaba, te-ai ancorat asa de mult in prezent incat si scrisul pe blog ti se pare ca face parte din trecut/viitor?
cum n-ai timp? te-au avansat astia la munca si acum esti corporatista care munceste 9 – 21 ?
ia de aici o melodie: https://www.youtube.com/watch?v=vnqPVYcioPc
Fuga repede si scrie ceva caci altfel poporul o sa se revolte, o sa incendieze masini si o sa dea foc la blog :))
Buna Silviu,
Din pacate imi este greu momentan sa gasesc motivatia si inspiratia de a scrie pe blog. Mai ales pentru ca acest lucru presupune ceva mai multa munca logistica intrucat am migrat de pe Windows pe Macbook si pur si simplu nu gasesc rabdarea de a gasi solutii pentru organizarea, selectarea si prelucrarea fotografiilor. Apoi cei de la Vodafone m-au inselat cu un serviciu de internet de ma ia plansul ori de cate ori incerc sa il utilizez.
Asadar:
– nu motivatie de a scrie
– nu chef de treburi logistice de migrare
– nu net de calitate
Oare Universul imi spune sa iau o pauza? 🙂
si o pauza e buna sau….7 ani in tibet sau o calatorie lunga sau orice ai nevoie.
macar avem un raspuns, credeam ca te-ai suparat si ti-ai bagat picioarele!
noah hai, noi te iubim si te asteptam cu noi povestiri. cand or fi ele, take your time.
Citesc blogul de ani de zile. Nu am îndrăznit și nu am simțit necesar să comentez, fiind suficient să particip online la “aventuri” pe care nu le-aș fi trăit altfel. Fiecare scrie mânat de propriile trăiri, așa că nu sunt în măsură să solicit continuarea efortului pe care îl faci, dar nu cred că Universul chiar îți comunică indirect să iei o pauză. Bucuria celor neștiuți care sunt alături de tine poate constitui o motivație suficientă pentru a scrie, iar depășirea problemelor de logistică nu reprezintă decât o nouă provocare, minoră în comparație cu altele pe care le-ai înfruntat.
Mulțumesc,
O zi minunată.
FEMEIE , esti INCREDIBILA !!!! (scuze pt limbaj:) )
La cati mai mult munti !
You have to excuse, if someone is petrified reading about that adventure. Also years later when I read about your solo-climb I still don’t understand your motivation what led you alone to Mont Blanc in winter.
I don’t have any right to correct you (!!!!!), in my life as prof mountian-guide professsional I also made a lot of dngerous mistakes. Allow me to tell all of your followers: Don’t play in any way with snow-covered crevasses. I mention the descent via Valleé Blance down from Midi. Compared with the way to MB the danger to fall in a crevasse is really less probable. But every year some people die there. You don’t hear or read about these accidents in the media, because the owner of the teleferique to Midi don’t want to to have bad news about anything, what has to do with Midi. (Until tody a main owner of this Cable car is the group of baron Élie de Rothschild.) Seen from rationality one should ski down there just roped up.
Skiing roped up is really uncomfortable – also for good skiiers. But it saved so many lifes. I have seen so many accidents in mountains. If you come to a placYe of an accident and you are not able to help it remains in your mind. Many crevasses end as a narrow V. A surviving person of a fall moves just a little bit and slides down more and more. Sorry dear friends of that blog – take so much care for bridges of snow. It will be nice to meet you alive, with a smile in your face, but not dead hanging below a heli.
Translated with the help of google-translator:Tradus cu ajutorul google-translator:
Trebuie să scuzați, dacă cineva este petrificat citind despre acea aventură. Ani mai târziu, când am citit despre ascensiunea ta solo, încă nu-ți înțeleg motivația care te-a dus singur la Mont Blanc în timpul iernii.
Nu am niciun drept să vă corectez (!!!!!), în viața mea de profesionist-ghid profesionist am făcut și o mulțime de greșeli ingrozitoare. Permiteți-mi să le spun tuturor adepților voștri: nu vă jucați în niciun fel cu niște ciocuri acoperite de zăpadă. Menționez coborârea prin Valleé Blance în jos din Midi. În comparație cu drumul către MB, pericolul de a cădea într-o cută este într-adevăr mai puțin probabil. Dar în fiecare an mor unii acolo. Nu auziți și nu citiți despre aceste accidente în mass-media, pentru că proprietarul telefericii la Midi nu vrea să aibă vești proaste despre nimic, ce are de-a face cu Midi. (Până când un proprietar principal al acestei telecabine este grupul baronului Élie de Rothschild.) Văzut din raționalitate, ar trebui să schieze acolo, doar a urcat.
Schiul cu ciclismul este într-adevăr incomod – de asemenea, pentru schiori buni. Dar a salvat atâtea vieți. Am văzut atâtea accidente la munte. Dacă ajungeți într-un loc al unui accident și nu sunteți în stare să o ajutați, vă rămâne în minte. Multe ciocuri se termină ca o V. îngustă. O persoană supraviețuitoare a unei căderi se mișcă doar puțin și alunecă din ce în ce mai mult. Ne pare rău, dragi prieteni ai acelui blog – aveți grijă atât de mult pentru podurile de zăpadă Va fi frumos să te întâlnesc în viață, cu un zâmbet în față, dar nu mort atârnat sub un heli.