Data: 5-8 Aprilie 2015
Locatia: Alpii Francezi si Elvetieni
Echipele: Eu – SOLITAR
Activitate: Schi de tura
Traseu:
-> Z1: Grandes Montets – Cabana Trient
-> Z2 – Part 1: Cab Trient – Champex – Le Chable – Col Gentianes
-> Z2 – Part 2: Col Gentianes – Col de Louvie – Cab Prafleuri
-> Z2 – Part 3: Cab Prafleuri – Lac Des Dix – Cab Des Dix
-> Z3: Cab Des Dix – Cab Vignettes
-> Z4: Cabana Vignettes – Zermatt
Contextul este ca …
Sunt in impas! Sunt in impas! Sunt in impas!
Ma uit la viata mea si CEVA nu imi place! E banal, e prea banal. Si e vorba mai ales de partea profesionala. Si e vorba mai ales de faptul ca acea parte profesionala PREA BANALA imi consuma cea mai importanta resursa: TIMPUL!
Blocaj profesional! Cumva e un moment bun sa schimb ceva?! 😛
Datele problemei sunt …
-> Pe metoblue.com arata prognoza de vreme buna in Alpi pe o perioada de 10 zile!!! Desigur ca aceasta vine dupa o perioada de vreme rea si nisori si deci riscul de valanse este inca destul de ridicat ….
-> La invitatia cuiva ma hazardez sa cumpar un bilet de avion pentru a evada macar cateva zile in Zona Alpilor Francezi si Elvetieni;
-> Abia dupa achitarea biletului de avion, click-click-click, aflu ca de fapt lucrurile sunt un pic mai complicate si ca prezenta mea in grupul cu pricina (sa ii zicem grupul ALFA) incurca cumva partea de logistica si confort … ;
-> In ciuda eforturilor care se fac pentru rearanjarea lucrurilor, un soi de energie negativa generat mai ales de disconfortul gandurilor si senzatiilor mele de a “fi in plus” parea ca risca sa isi puna amprenta in mod negativ asupra intregii experiente;
Rezultatul este ca ….
…Ma hotarasc sa iau lucrurile fix asa cum vin. Intai fac bagajul si ma prezint la aeroport.
INTAMLAREA a facut ca la aeroport sa ma intalnesc cu Ciprian Lolu alaturi de care am calatorit si am povestit.
INTAMPLAREA a facut ca Ionel Suciu sa il astepte pe Ciprian la aeroportul din Geneva urmand sa mearga impreuna spre Chamonix. In drum spre Chamonix am incercat sa vorbesc cu baietii si sa analizez posibilitatea de a ma sincroniza cu ei, insa lucrurile parea neclare si complicate. Eu aveam in cap un singur plan: Mont Blanc! Atunci a venit in discutie si posibilitatea de a repeta traversarea Houte Route insa … eram inca agatata cumva de grupul ALFA caci inca nu apucasem sa citesc toate emailurile si sa avem toate discutiile …
INTAMPLAREA a facut ca Giulia sa fie inca acolo si sa ma primeasca cu bratele deschise, oferindu-mi o canapea libera si un acoperis: MULTUMESC!
Plimbandu-ma prin Chamonix fac tot posibilul sa scap de gandurile negative (aici m-a ajutat foarte mult si Giulia impreuna cu care am mancat de pranz) si sa privesc partea pozitiva a tuturor lucrurilor care mi se intampla:
-> Imi era dor de Giulia. Este una dintre putinele persoane care reuseste sa ma inspire. O sa fiu mai mult timp in preajma ei.
-> De mai bine de un an cochetez cu ideea de a merge singura pe munte, sau intr-o vacanta, sau … CEVA! Nu a fost sa fie pentru ca fie nu a fost suficient curaj, fie s-a oferit cineva sa ma insoteasca, fie nu am luat in calcul aceasta optiune. ACUM aveam ocazia asta! Asadar nu pot sa fiu decat recunoscatoare hazardului pe celor implicati in toata povestea asta…
-> Tot ce imi doresc ACUM este sa fiu sus pe munte, sa ma gandesc, sa respir, sa ma inspir, sa ma enrgizez pentru … A FACE CEVA! 😀
Astfel ma hotarasc…
… sa plec singura pe ruta Houte Route si, in continuare, sa iau lucrile FIX ASA CUM VIN!
HAZARDUL ma pune in situatia ca dimineata sa ies in graba din casa, sa pierd autobuzul A de 8:11, sa fug peste pod la autobuzul B de 8:35, sa remarc ca autobuzul 8:35-ul nu circula duminica, sa iau un autostop pana in statia din centrul Chamonix-ului si, asteptand relaxat autobuzul catre Argentière, sa imi dau seama ca mi-am uitat schiurile si betele acasa. Ah, ah, ah!!!
Scumpa de Giulia ma salveaza si de data aceasta. Intre timp sun si fac rezervare la cabana Trient.
Ajunsa la Argentière, cozile imense ma surprind insa nu ma inspaimanta. Hai ca sunt inca mititica si singurica si … furis, furis, tzup in fata, iau bilet si fug! (Pentru cei mici:) ASA NU!
Coada la prima cabina e mica, plec cu prima pana pe platoul Lognan. Acolo lucrurile se complica intrucat coada de asptetare este foarte inghesuita si oricat de mititica as fi … nu am loc sa ma strecor…. 😀
HAZARDUL face ca in cabina spre Grandes Montets sa realizez ca am uitat pe canapea cartea, harile, busola, planificarea pe zile! Mi se taie respiratia!
– Eh, hai ca am facut deja de doua ori tura pana la Trient (vezi aici si aici) – ma gandesc inchizand ochii si incercand sa vizualizez traseul – schiez pana pe ghetar, urc in Col du Chardonnet, stanga pe langa pereti pe curba de nivel, urc in Fenêtre de Saleina, dreapta la vale si curba de nivel si sus pe o chestie trebuie sa fie Refugiul. Azi merg pana acolo si vad eu dupa!
TOTUL pare sa fie IMPOTRIVA MEA caci …
HAZARDUL face ca azi sa fie fix acea zi a lunii cand unor femei li se urca hormonii la cap mai mult ca altor femei si cand gandurile negative sunt suficient de puternice cat sa reuseasca adesea sa coloreze viata in nuante de negru si gri. Insa fac tot posibilul sa il readuc in minte pe Eckhart Tolle care sustine ca aceasta perioada de sensibiliatate emotionala a femeii este o poarta catre fericire si ca depinde de noi, femeile, daca alegem si luptam suficient sa reusim sa trecem prin ea…
Peste acest mic context emotionat, in continuare…
HAZARDUL face ca sus la Grandes Montets sa remarc ca mi s-a stricat aparatul foto! Nuuuuu….! 🙁
– Hei, mai tii minte ce poze faine au iesit in Fisura Albastra cand ai fost cu Roxana?! – imi amintesc, vezi aici. Fruntea sus!
HAZARDUL face ca fix inaninte de plecare sa scot din telefon cardul de memorie cu intentia de a lua GPS-ul cu mine, insa am lasat acasa si GPS-ul si cardul de memorie! Nuuuu…! O sa am eu suficinet spatiu in telefon pentru toate fotografiile pe care doresc sa le fac vacanta asta? 🙁
– Hai ca vad eu! Sterg toate aplicatiile, fotografiile vechi, muzica si … cu putin noroc, poate ca imi ajunge! – incercand sa proiectez o lumina optimista peste situatie. Fruntea sus!
Gata … ne bucuram de vancata! Eu si MINE privind in zare …
Uai! Toata urcarea cu telecabina a fost in ceata. Cat de tare m-am bucurat sa vad ca ies deasupra …
Lume multa! Fiecare in drumul lui … 😉
Incepe sesiunea de schi! Zapada e fantastica! Reusesc sa imi croiesc drum prin zonele de zapada neatinsa si e UA-UA-UA!
Din ce tin minte in Col du Chardonnet am nevoie de corzi pentru rapel. Incerc sa stau linistita si sa iau lucrurile asa cum vin insa le astept cu ATENTE in modul ACTIV. Asadar un pic mai jos ma bag in seama cu doi schiori-alpinisti ce aveau pe rucsac corzi. Aflu ca si ei merg sus spre Col du Chardonnet si ma linistesc: daca nu intalnesc alti schiori-alpinisti in col o sa ii astept pe acestia. Apoi alunec cu entuziasm mai departe. Sunt singura, singura, singura!
Cat de frumosi sunt peretii!
Ma echipez si incep urcarea! In departare se vede o echipa si mai devreme am mai zarit cativa omuleti insa pana sa scot telefonul … i-a inghitit ceata …
Jocuri de culori fantastice …
Desi ma misc in ritm confortabil, respiratie sincronizata pe pas, si ma opresc ori de cate ori am o problema de logistica de genul cald, rece, sete, etc, sunt pusa in situatia sa depasesc echipa din fata mea compusa din un ghid si doi clienti.
Apoi se lasa o ceata foarte densa prin care nu se ma zareste nimic. Valei! Sunt doar eu! simt ca sunt doar eu! E o senzatie ciudata dar placuta. Singurul gand negativ care imi da tacoale este acela ca as putea ajunge sus in Col si sa nu fie nimeni care sa ma ajute cu coarda pentru rapel insa il alung repede:
– Parca vezi ca se da ceata la o parte si e plin de lume in Col! – ma gandesc amuzata de diferenta puternica a realitatii pe care o traiam si aimaginii pe care mi-o cream…
Ha, ce chestie! Chiar deasupra Col-lului se face lumina si … CULMEA, acolo sus e plin de lume.
Lasand in urma patura de ceata …
Cata lume, domnule!
– Ma cam sperie fata asta singura! – isi manifesta ingrijorarea un ghid care cu o zi in urma se retrasese de pe nu-stiu-ce-traseu de teama avalanselor.
( povestea aceasta mi-a fost povestita ulterior de cei de acolo pe care i-am reintalnit in ziua a 4-a 😀 )
Doar ca, majoritatea celor din Col au urcat urmand sa coboare tot pe acolo! 😉
Doar o echipa de trei schiori-alpinisti se echipau si se pregateau sa coboare pe partea cealalta. Cu ocazia asta ii rog sa ma lase si pe mine sa arunc un ochi pe harta, moment in care imi activez memoria fotografica: click-click cu stocare in cap. 😛
Si… SURPRIZA: de data aceasta exista coarda fixa pe care se poate face un rapel lung .. pana jos! Fug!
Astfel am trecut de primul punct critic! Intentionat nu am luat coarda de rapel la mine, sperand sa gasesc o solutie la fata locului si iata ca a mers BRICI! 😉
Pana ma echipez apar si ceilalti …
Ei vor continua in dreapta … pe o alta varianta a traversarii Houte Route, cea care nu necesita transfer cu taxiul Champex – Le Chable.
Eu plec singurica in stanga! Mama mia, ce ma asteapta1 Iar intru in ceata …
Schiez pana nu se mai poate! 😛 Apoi ma opresc ma echipez si ii dau linistit la deal. Iesidn din ceata zaresc o echipa mare si Fenetre du Seleina plin de lume … 😉
Acesta este grupul alaturi de care am servit cina.. :D. Parte din discutie a sunat cam asa:
– Tu esti fata aceea toata rosie care ne-a depasit si ne-a fotografiat?! – ma intreaba unul dintre ei la cina.
– Da, eu sunt! – raspund.
– Iti dai seama ca ne-ai jignit prin felul prin care ne-ai depasit! Esti rapida! Esti prea rapida! – glumeste un domn mai in varsta.
– Imi cer scuze! – raspund ridicand din umeri.
– Si ce planuri ai? – ma intreaba.
– Vreau sa merg pana in Zermatt. – raspund
– Singura?!! – uimiti.
– Da, singura! Insa e un traseu destul de turistic, sunt sigura ca o sa fie multa lume… – le explic.
– Eu nu as dori ca fiica mea sa faca asta. – adauga domnul in varsta.
Ne intoarcem in prezent … Cick-Cick cu telefonul …
Sus in Fenêtre de Saleina e multa lume. Masint privita si urmarita… Dar imi vad de treaba si ritmul meu…
Privind in urma mea unde s-a deschis o perspectiva fantastica…
Apropiindu-ma de un barbat si o femeie remarc pe cei doi foindu-se ca intr-o stare de asteptare. Femeia parea ranita.
– E totul in regula? – intreb cand ajung in dreptul lor.
– Asteptam elicopterul pentru o evacuare! Continuati! – imi raspunde tipul rece fara sa se uite la mine.
In urma mea…
Aterizeaza fix langa vitcrima…
Totul dureaza foarte putin….
Ulterior aflu ca femeia avea probleme cu genunchiul si la rapel l-a fortat intr-un mod nefiresc si l-a afectat suficient de tare cat sa trebuiasca sa renunte la aventura…
Eu imi vad de urcarea mea spre Seleina. Din urma ma ajunge ghidul care este asteptat sus in sa de restul grupului. La un moment dat mi se adreseaza pe un ton cald si prietenos, cu totul diferit fata de cel de mai devreme. Alege sa stea rabdator in urma mea si ma depaseste doar in momentul in care ma opresc sa imi pun schiurile pe rucsac pentru a urca ultima portiune…
– Ce bine! Daca nu o sa se poata descatara, o sa fac rapel pe coarda lor! – ma gandesc bucuroasa, amintindu-mi ca aici mai urmeaza un mic rapel…
Ajunsa sus in sa…
– Si nici macar nu e obosita!!! – exclama o femeie uitandu-se catre mine – Esti singura? – mi se adreseaza in continuare.
– Da, sunt singura! – raspund in franceza mea neexersata.
– Unde te duci? – intreaba.
– La cabana Trient! Incerc sa fac Houte Route. – raspund simplu, zambind.
– Pe bune? Dar nu iti este frica? Uau, uau, bravo! Si ce rapida esti? Te-am urmarit… – continua cu fel de fel de exclamatii apreciative…
Recunosc ca imi place! Asa ca le zambesc.
Dincolo de sa este foarte multa zapada. Nu e nevoie nici de rapel si nici de descatarare. Avand in vedere ca se trece pe langa o gaura care poate crea emotii unora, ghidul le creeaza confortul psihologic celor din grupul folosind o coarda. De mai multe ori se ofera sa ma ajute si pe mine insa … Vreau sa trec de ei si sa schiez la vale inaintea lor pentru a evita aglomeratia…
Mai fac o poza inainte de a-i da la vale…
Pe acolo pe undeva e cabana… 😉
Ajung destul de devreme la Cabana Trient unde mi s-a dat o camera de doua persoane numai mie! Ce draaaguuut!
Am avut timp sa citesc, sa ma hideatez si sa ma imi fac un plan pentru urmatoarea zi! 😉
La apus am fost sus sa salut piticul si sa anunt pe toata lumea ca sunt bine. Din pacate, pe pitic nu l-am mai gasit… 🙁
Cina a fost delicioasa. Desertul…
Adorm cu zambetul pe buze bucuroasa si entuziasmata de toate lucrurile pe care le-am descoperit si invatat despre mine in aceasta prima etapa solitara.
Bravo Silvia!!!!!
Multumesc, Felicia!
probabil se vor gasi unii care sa te condamne pentru tura solitara, in acelasi timp ei neavand si experienta asta la activ inainte de a critica pe altii.
mersul singur are farmecul lui si invataturile care se trag sunt mult mai profunde.
iti amintesti cand spuneai ca te-ai obisnuit sa se gandeasca altcineva la tot si tu sa savurezi clipa? ei bine la o tura solitara trebuie sa te gandesti si la tot dar parca savurezi si mai mult clipa intr-un mod misterios.
e drept ca prima oara apar micile nepotriviri care sa te descurajeze (aparatul stricat, schiuri uitate) dar totul e perfectibil iar turele solitare sunt ca o detoxifiere a sufletului.
cand oare mai avem ocazia in viata de a ramane singuri cu noi insine mai multe zile? cand mai avem timp sa ne lasam creierul sa fie invadat de muzica si de ganduri fara a putea sa le oprim? si cand apreciem oare cel mai mult oamenii de langa noi daca nu ne trezim exaltati atunci cand dupa cateva ore lungi sau chiar zile solitare schimbam doua vorbe cu semeni?
desi eu tot consider ca esti aroganta si infatuata (cumva de inteles gandindu-ne la backgroundul sportiv) asa cum n-am ezitat sa scriu si in comenturile anterioare, totusi te apreciez pentru curaj, vointa si dedicare.
cum spuneam, cu etapa asta deja m-ai dat pe spate. daca fete sportive, alpiniste si curajoase mai intalnesti (desi rar), fete cu o asemenea putere de a se infrunta pe ele intr-o tura solitara chiar “rara avis”. cred ca o data ce reusim sa ne acceptam compania in solitudine si facem pace cu noi insine, restul lucrurilor frumoase vin de la sine.
abia astept si restul povestirilor. sa nu ne spui ca la sfarsitul turei te-ai indragostit de un francez ca-mi tai venele 🙂
Nu stiu daca sa iti multumesc sau nu. Partea “desi eu tot consider ca esti aroganta si infatuata (cumva de inteles gandindu-ne la backgroundul sportiv)” nu o inteleg. Dar pana la urma fiecare e liber sa isi creeze propria imagine despre ceilalti.
Din pacate, remarc aici la fel ca in cazul fancezilor ucisi recent ca multi dintre noi confundam libertatea de exprimare si opinie cu dreptul de a arunca cu rahat in cei din jurul lor.
Daca intr-o zi o sa incep sa fiu mult prea ocupata cu “arogantele” mele si nu o sa imi mai fac timp sa impartasesc cu voi fotografii si povestioare … pe care, ca sa fiu sincera, in ultima vremea le-am publicat mai mult datorita emailurilor primite pe privat decat din dorinta de a ma lauda …
n-are legatura cu faptul ca ai un blog (nu consider ca te lauzi cu pozele si turele tale). are legatura cu anumite reactii avute de-a lungul timpului pe blog (gen greseala cu rapelul, reactia la unele sfaturi, etc).
Nu e rau sa ai si defecte, stai linistita.
daca ar fi sa iubim un om ar trebui sa-l iubim pentru defecte nu pentru calitati. perfecti suntem toti, doar suntem praf de stele, nu?
insa simplul fapt ca lucrurile astea iti sar in ochi si te irita mai mult decat celelalte cuvinte pe care le-am scris, pozitive, cu mult mai multe, inseamna ca inca ai blocaje de rezolvat. nu negandu-le si spunand ca oamenii-s rai ci cautand sa vezi ce poti sa inveti din asta.
Ok. Dar ce pot invata din remarca ta?
Nu ai justificat-o cu nici un argument concret. ” Anumite reactii avite de-a lungul timpului” nu este un argument…
Are vreo legatura remarca ta cu articolul sau vre-o reactie actuala?
nu invatam cand ni se spune ce gresim, invatam cand ajungem la acel nivel de rezonanta cand intelegem ce gresim, singuri.
altfel, ne pot spune oamenii multe si pot aduce chiar dovezi ca gresim, pana nu constientizam noi, tot degeaba,
deci n-ai ce invata din remarca mea rautacioasa dar de exemplu poti invata ca “vre-o” e in lb romana “vreo” 🙂
si nu e rau sa inveti in fiecare zi un lucru nou, sunt convins ca tu o faci cu toata plafonarea pe care, nu-i asa, toti o simtim in viata noastra profesionala in jurul varstei de 30 🙂
.
nu stiu daca esti aroganta sau infatuata….si nici nu e relevant. Stiu doar ca ma inspiri si ma motivezi, deci continua ceea ce faci si impartaseste cu cei care apreciaza. Pentru restul exista tasta “ignore”.
Altfel, m-as bucura sa te cunosc si in loc de salut, ma inclin in fata ta. RESPECT!
Mersic.
Corectat. Mersic!
Hmmm, aroganta? Infatuata? Vad ca mai jos comentezi o simpla cratima, greseala comuna celor ce se grabesc… Sunt curios, unde ai vazut tu infatuare la Silvia? De aroganta nici nu mai discut. Uita-te mai bine in DEX, vezi exact definitia acestor doua adjective si dupa aceea comenteaza. Nu-i iau apararea nu o cunosc, nu am vazut-o decat in poze. De altfel nici nu are nevoie de avocat. Dar e pacat. Nu mai comentez. O zi-i (!!!???) buna!
Cristian,
Nu e cratima, ci punct.
Si nu e o greseala ci e ceea ce este: am citi, am luat aminte, nu mai am nimic de adaugat.
Multumesc mult.
@Cristian, nu e doar o cratima pusa din cauza vitezei ci daca te uiti bine e dublata si ea apare si in alte texte ale Silviei iar daca tu numesti semnalarea, altfel utila, a unei greseli gramaticale ca fiind infatuare atunci da, sunt infatuat si eu. doar-s tizul masculin al Silviei. fac arogante gramaticale! 🙂
altfel, sper ca cititorii comentariilor sa nu inteleaga ca fac parte din vreun grup ostil sau ca o cunosc personal pe detinatoarea blogului.
doar ca si eu am fost inspirat de-a lungul timpului de turele ei si o respect pentru curaj si pentru ca e una din acele fete care au taria sa faca o tura solitara (eu unul nu cunosc o alta fata de genul) dar asta nu inseamna ca nu pot sa nu remarc chestii. evident, ele se aplica doar in online pentru ca poate in realitate Silvia e cu totul altcineva. insa in online, din ce a scris, cum a raspuns unor comentarii in timp, cum a descris unele interactiuni cu ai ei coechipieri eu asa inteleg.
si ca sa intelegeti ca infatuarea nu vine ca rezultat al performantelor cititi cartile mai marilor alpinisti romani si veti vedea ca realizarile vin cu modestie, intelepciune si intelegerea faptului ca in raport cu Muntele si Universul noi suntem efemeri si umili.
@Silviu
Nu vreau sa intru in polemica cu tine. Multe din cele spuse de tine sunt corecte. Nu am vrut sa te contrez, doar am facut o observatie, ce-i drept, cam acida… Mai bine ne-am uita amandoi la superbele poze si comentarii, inca de pe vremea cand exista si un anume Cata, le-am admira, si, in masura posibilitatilor, le-am urma si noi!
O seara excelenta iti doresc!
Cristian
Ah, ieri can am citit eram intr-o sedinta usor acida si nu am fost atenta.
Am corectat cratima. Poate una din schimbari ar fi sa fac un recapitulare a gramaticii limbii romane … Asa, ca sa nu invat pe de rost cand se foloseste cratima ci sa imi aduc aminte si sa inteleg. 😛
Nu fi mahnita domnisoara,iti vei regasii echilibrul sufletesc tocmai prin preocuparile tale descrise in acest blog de-a lungul timpului si pe care il urmaresc cu simpatie si respect de la inceputuri. Chiar daca sunt ardelean din Medias si am 45 de ani si am prins vremurile care mi-a marcat existenta si generatia am aceleasi preocupari ca si tine de-o viata cu exceptia escaladei dar la un nivel geografic restrans rezumat la teritoriul national. Abordand o serie de sporturi spectaculoase de-a lungul timpului( ski alpin, de tura, fond, freeride, alpinism, snowschoeing, ciclism, mountainbiking, cicloturism, rafting, tenis de camp cu o consecventa de 30 de ani nu m-am bucurat de compania prietenilor de care din pacate nu i-am avut decat de propria solitudine care m-a calit si asta fara gageturile din ziua de azi. Singurul regret pe care il am din jurnalele tale este pierderea relatiei pe care ai avut-o cu partenerul tau. ( Cata )
Iti doresc multa sanatate, solitudinea te va intari si vei merge mai departe pentru dragostea ce i-o porti muntelui si el te va rasplatii cu peisaje splendide pentru ca oamenii sunt schimbatori, capriciosi si ratacitori.
Buna Liviu,
Felicitari pentru tot ceea ce spui ca faci.
Asa este, dupa aceasta tura m-am convins ca turele solitare au farmecul si frumusetea lor si probabil ca in viitor o sa incep sa le caut din cand in cand.
Multumesc mult.
Ce, s-a mai saturat un grup de aroganta, marlania, egoismul si stilul de mahalagioaica si nu a vrut sa mearga cu tine pe munte? Sa inteleg ca tu crezi ca tot la ei a fost problema!
Ce-ti mai plae sa te lauzi! Tu esti cea mai tare. Era vreunu’ mai bun decat tine in Alpi cat ai umblat pe acolo? Probabil ca nu :))
Buna Cristi,
Poate ca da sau poate ca nu. M-am intalnit cu ei pe etapa Z3 si nu mi-au lasat impresia ca le displace prezenta mea. Ba au fost tot timpul cu gandul la mine, am comunicat prin sms-uri, m-au incurajat in micutul meu proiect si s-au asigurat ca atunci cand voi ajunge la cabana voi avea si eu mancare calda…. Iar atunci cand ne-am vazut au avut grija sa ma asigure in mod repetat ca orice aleg sa fac (sa merg cu ei sau sa imi continui drumul) nu incurca pe nimeni.
Impresia de “sunt in plus” s-a dovedit a fi doar in capul meu, o frustrare personala, si atat! Nu are nici o legatura cu ei…. Si imi pare rau daca am lasat loc la interpretari nepotrivite asupra lor.
Va voi povesti in articolele viitoare.
Mersic.
Bravo Silvia! Felicitari! Dar… nu carecumva sa indraznesti sa inchizi site-ul!!! De aproape trei ani de cand am dat intamplator de el, cautand variante de acces spre vf. Caltun (Lespezi), urmaresc cu nesat aventurile tale (voastre…C) si ar fi pacat sa ma/ne lasi asa. Corect, multi poate te considera increzuta, dar, chiar daca ar fi asa, e dreptul tau!… Nu te-as condamna nicicand pentru asta. Pentru ca sunt munca ta, efortul tau, renuntarile tale, frustarile tale… Putini, foarte putini stiu ce sacrificii imense implica acest sport. Sau pasiune, cum doresti. Ca sa revin, eu te consider o femeie absolut normala, constienta de valoarea sa si dornica mereu de a fi cea mai buna. Go ahead!
Mult succes in continuare si iti voi tine pumnii stransi mereu, pentru tot ceea ce vei intreprinde in viitor!…
Cu drag, Cristian
Buna Cristian,
Multumesc pentru mesajul tau. Imi face bine sa mi se confirme din cand in cand ca exista oameni care se inspira din blog-ul meu.
Referitor la partea cu “increzuta”, daca in trecut ti-as fi dat dreptate si as fi spus ca “e dreptul meu” sa fiu asa cum imi place, in prezent mi-am schimbat putin perspectiva.
Mi-ar placea ca in loc de arocanta si infatuare, in loc de mesajul “uite ce buna sunt eu!”, sa gasesc o formula prin care sa pot sa transmit un cu totul alt mesaj, si anume “iata care este rezultatul perseverentei, muncii si al antrenamentelor continue de ani de zile”. Caci structura de antrenament afisata in dreapta paginii nu e o minciuns, e ceva ce se intampla saptamana de saptamana. Nu sunt un om talentat, chiar nu sunt un om talentat. Tot ce am ajuns sa pot sa fac e rezultatul antrenamentelor … Zi de zi, saptamana de saptamana, an de an.
De exemplu, vacanta asta in Alpi e pauza pentru antrenamentele de catarare. Caci asa cum regasim si in cartile de specialitate, pauza de antrenament nu inseamna sa nu mai faci nimic, ci sa continui sa iti menti conditia fizica generala, sa lucrezi pe alte elemente importante precum CARDIO, ca apoi, peste aceasta conditie fizica generala sa reincepi ca adaugi alemente specifice de catarare.
O zi frumoasa.
Silvia,
E pacat, inainte sa dai “enter”, reciteste cele scrise. Din cauza grabei mananci litere, le inlocuiesti sau le stalcesti. Asa dai apa la moara rauvoitorilor… Corect, cum am mai spus, putini stiu ce sacrificii inseamna alpinismul. Si eu, pe cand eram tanar si nelinistit(SAC!)ma antrenam iarna exact cum faci tu acum…Si nu te consider aroganta, nici infatuata.
Iti dau un sfat prietenesc: Fii mereu tu insati, nu baga in seama parerile altora!
Bafta!
Cristian,
Imi dau silinta, insa asta este tot ce pot sa scot momentan!
O sa mai lucrez la partea de atentie si sper ca in viitor sa reusesc sa schimb lucrurile .. .
Mersic.
Felicitări Silvia!
Ai văzut că e mai fain câteodată singur, că simți muntele un pic altfel…
Chapeu!
Multumesc Ioan.
Da, da, am vazut! E o experienta care trebuie traita macar o data in viata!
De aici inainte, cand ne vom mai intalni si povesti, o sa pot sa empatizez altfel cu experientele tale si a tuturor celor care au facut ture solitare.
O zi frumoasa.
Felicitari Silvia!
De când am descoperit blogul tău, aproape zilnic intru sa vad dacă ai mai postat ceva nou. Postările tale ma scot din cotidian, îmi dau momentul acela de relaxare de care avem nevoie după o zi de muncă, îmi bucura sufletul.
Te rog sa nu închizi blogul!
Bravo! O postare “de zile mari”.Abia astept urmarea.Da, e o performanta si un curaj care nu ti-a lipsit nici pana acum.Sa glumim un pic:Ce remarc daca ma uit doar la poze, sunt foarte bune chiar daca sunt facute cu telefonul – de fapt, un mic dipozitiv care are si rol de telefon! – cum zic, pe langa asta, solitar e un fel de a spune. Esti inconjurata de lume tot timpul. La drept vorbind s-ar spune mai adecvat, pe cont propriu! Daca ma uit si mai bine la poze, nu te vezi deloc, asa ca noi, cei care privim, NOI suntem cei ramasi singuri! Daca insa citesc si povestea,lasand gluma la o parte, te simtim alaturi si ne bucuram de bucuria ta si de micul zambet cu care adormi. Mersul pe munte in general, e o cautare spre noi insine. Pe cont propriu, e un fel de a-ti incerca puterile. In trecut, pentru barbati, se spunea chiar ca sunt la “varsta voiniciei”. Actualizand si parafrazand, azi se poate spune si despre fete cam la fel. Vine un moment cand trebuie sa-ti iei viata pe cont propriu. Si nu numai pe munte. E un moment greu si complicat. Unul din dusmanii binelui e mai binele. Micile comoditati si obisnuinte pandesc si ne pot deturna. Si mai apoi, viata e multa rutina inevitabila, in destul de mare proportie (are si ea farmecul ei!). Cam cum spuneai candva ca alpinismului ii acorzi doar cam 10% din timpul tau oricat de mult l-ai iubi. Da, e greu dar nu esti singura, esti doar pe cont propriu. De altfel numai in aceasta postare pot baga de seama ca degeaba ma miram ca apar putine comentarii. Cei care te citesc sunt multi. A fost suficient un comentariu mai inprudent (sunt sigur ca n-a fost rau intentionat) si reactia a venit fara multa vorba. Socializezi usor, nu ai inhibitii, ai multi prieteni de nadejde si ai familia. Ai un frate si o sora (eu am doi frati). Nimeni, niciodata, nu-ti va fi mai apropiat.Iti vor fii alaturi toata viata, indiferent ce va veni.
Cu drag, Adrian.
cel mult comentariul a fost i(m)prudent dar cum unul din dusmanii binelui e mai binele, ar trebui sa stii ca atitudinea de admiratie neconditionata iarasi nu face bine destinatarului.
Gratie bloggingului si social networkingului, alpinismul nu mai e un sport fara spectatori, din contra. E greu sa-ti mai dai seama cine “joaca” pentru fani si cine joaca pentru el/ea.
Silviu,
Nu imi dau seama daca remarca ta este una cu tenta pozitiva sau negativa. 🙂
In ultima vreme nu prea am mai avut timp de bloging, insa daca din cand in cand am mai pus cate un articol a fost pentru ca m-au rugat fanii si am simtit recunostinta lor prin comentariile de pe blog sau de pe facebook.
Si ai dreptate: de multe ori de-a lungul celor 4 zile unul dintre lucrurile care m-au motivat sa scot manusa si sa fac fotografii pe touchscreen cu mainile inghetate a fost blog-ul meu caci nu pot spune ca simt ca as fi facut vre-un pic de arta pentru sufletul meu cu fotografiile astea facute cu telefonul.
Eu adesea incerc sa ii conving pe cei din jurul meu sa tina un jurnal online si sa inspire pe cei din jur prin ceea ce fac si sa impartaseasca knowhow-ul lor. Si aici este vorba despre activitati, trasee/rute… Mai ales cele mai putin umblate sau cunoscute sau e vorba doar de atitudine.
Asadar da, datorita mediului virtual putem invata din alpinism atat noi, cei care il practica, cat si voi cei care il priviti.
Seara superba!
sunt de acord cu ce zici. popularizarea prin blogging (si social networking) a alpinismului sau a simplei drumetii a adus multi oameni pe munte, oameni de calitate. tocmai de aceea e si un lucru bun dar si un lucru rau. pe de-o parte inspira, pe de alta parte promoveaza narcisismul. eu ma surprind uneori facand o poza frumoasa muntelui in ideea de a o arata celorlalti pentru a culege laurii nu pentru ca ei sa fie inspirati. stiu ca asta imi gadila ego-ul si mai stiu ca sunt multi cei care fac asta. daca o pastram la nivelul asta e OK.
nu m-as fi bagat sa comentez daca n-as fi vazut totusi ca tu aspiri la mai mult, la o viata spirituala la fel de bogata precum cea materiala si tocmai de aceea semnalez ca “ingrasarea” ego-ului nu e un lucru bun pentru cineva care a intrat deja pe calea yoga, eckart tolle si altii (o zic foarte bine si ei, atitudinea egotica e cel mai mare obstacol in fata intelepciunii si fericirii pure in viata). cu cat egoul e mai gras cu atat mai mult nu mai realizam cine suntem de fapt. uite, ai putea scrie un eseu despre asta: “cine ar fi Silvia astazi daca n-ar avea blog?”
intre a da ceva inapoi oamenilor si a-ti alimenta egoul/narcisismul e o linie foarte fina de care putini sunt constienti, poate nici eu si nici tu si nici cei care citesc comentariul asta.
eu-s un simplu cititor si am simtit atitudinea ta egotica, probabil ca mai sunt “ciudati” dintr-astia. evident, cu ale noastre pareri sau fara, blogul tau e super si va merge inainte. de asta spuneam mai sus ca m-am bagat “in seama”, tocmai pentru ca imi pasa, nu pentru ca esti o femeie nu stiu cum mai zic baietii astia pe aici care vor sa te ia de sotie gen Adrian :p ci pentru ca e pacat sa nu lucrezi si aspectul asta dupa parerea mea care, iarasi, poate fi eronata 🙂
insa “ca simt ca as fi facut vre-un pic de arta “, “vre-un” -ul acela sigur e eronat pentru ca si “vreo” si “vreunul” s-au scris mereu legat ca niste pronume ce sunt 🙂
I know, I have an obsession!:)
Putem dezvolta pe adrianmuresan51@yahoo.com. Regula lui”m” inaintea lui “p” sau “b” o stim cu totii din clasa a treia. A fost o neatentie in deget. Oare m-am grabit si cand am crezut in bunele intentii?
Cu bine, Adrian.
Poate ca nu e vorba de Adrian, adica eu, care “te vrea de sotie” dar ideea m-a amuzat grozav. Totusi, imi pot declara public disponibilitatea de a-ti fi, impreuna cu sotia mea, nasi de nunta. Pot sustine “candidatura” cu argumente:suntem casatoriti de 40 de ani(in iunie), avem o fata si doua nepoate. Nu glumesc deloc! Pun doar o conditie de neocolit: mirii, la sfarsitul cununiei, vor saruta mana nasei si nasului. Mirii, adica si mirele si mireasa!
Cu drag, cu mult drag, Adrian.
P.S Am facut o gura pana la urechi!
Imi place blogul tau pentru ca sunt la serviciu si imi clatesc ochii dupa weekend, altfel pentru mine internetul nu ar exista.
Am descoperit de cativa ani adevarata libertate in munti: singur si fara aparat foto… asta dupa ce multi ani de zile am practicat escalda sportiva, de care m-am lasat. Deocamdata am ramas cu schiul de tura.
Datoria de a sustine un nenorocit de serviciu ma apasa si pe mine; aceasta nenorocita de oranduire sociala.
Ultima frontiera: Descoperirea Lui Dumnezeu in munti
Wow! fii capitanul nostru! 🙂
p.s: bineinteles, daca ai avea posibilitatea sa mergi cand vrei tu pe munte (avand bani si neavand serviciu), parca n-ai mai aprecia asa mult momentele de libertate, nu?
tot serviciul iti impune un ritm mai lent in a descoperi muntii altfel intr-un an de pauza, Sabatic, poti sa bati cel putin 2/3 din muntii Romaniei de exemplu. Dupa aceea totul ar fi un remake sau te-ai indrepta catre alti munti dar si o viata de haiduc parca nu prea mai tine dupa o anumita varsta.
incepe sa ticaie ceasul biologic treci la un alt nivel cum spui si tu si cum spune si Jung, indreptarea de la grup la “eu” si apoi la Dumnezeu asa cum il intelege fiecare.
Pingback: 2015.04.06 – Houte Route Solitar – Z2: Cab Trient – Col des Gentianes | Jurnal de weekend si calatorie
Pingback: 2015.04.06 – Houte Route Solitar – Z2: Col Gentianes – Col de Louvie – Cab Prafleuri | Jurnal de weekend si calatorie
Pingback: 2015.04.06 – Houte Route Solitar – Z2: Cab Prafleuri – Cab Des Dix | Jurnal de weekend si calatorie
Pingback: 2015.04.07 – Houte Route Solitar – Z3: Cab Des Dix – Cab Vignettes | Jurnal de weekend si calatorie
Pingback: 2015.04.08 – Houte Route Solitar – Z4: Cabana Vignettes – Zermatt | Jurnal de weekend si calatorie
Pingback: 2015.07.17 – Cand mi-am luat lumea in cap … | Jurnal de weekend si calatorie