Data: 6 Septembrie 2014
Locatia: Bucegi, Costila
Echipa: Eu si Roxana
Activitate: Alpinism
Traseu: Soldat Erou Eftimie Croitoru, 5A, 6- A1 (7+), 7lc
Info
Apropiere: De la intrarea in Circul I se continua drept inainte pe o poteca firava ce trece pe la baza traseului JAFD pana la jnepeni. De acolo incepe urcarea pe o poteca destul de bine conturata in dreapta liniei de jnepeni pana la baza peretelui. Dreapta pe poteca pana la intrarea in Circul de Piatra. Traseul incepe chiar acolo pe o muchie/coama. Cu atentie putem depista si ptimul cui cu inel.
1LC: Pe coama la inspiratie pana la copacul ce se vede sus-stanga. Terenul e usurel. Se gasesc si cateva cuie.
2LC: De la copac se continua in sus ocolindu-se o mica surplomba prin dreapta. Terenul e usurel dar friabil. Cu atentie gasim si cuie, in diferite fisuri/diedre cazute.
3LC: Se continua drept in sus la inspiratie in paralel cu un diedru pe partea stanga unde, cica, ar fi spituri. Din loc in loc am mai gasit cate un cui vechi. Am mers intins la 60m, plus cam 10-15m concomitent. Se regrupeaza pe o brana la o teava si mobile.
4LC: Terenul ne invita sa alergam spre dreapta. Insa traseul continua drept in sus. ajungem intr-un punct unde vedem doua rampe ce duc diagonal dreapta. Se continua pe prima din stanga. Regrupam in captul ei la spituri noi. Atentie: daca alegem sa continuam pe a doua rampa, in capatul acesteia gasim un spit vechi. De aici ar trebui sa traversati stanga dupa un tanc unde se afla regruparea corecta.
5LC: Drept in sus pe o fisura fina si foarte friabila. Teoretic asigurarile (spituri si cuie) sunt suficiente, insa terenul este foarte friabil si emotiile sunt mari. In capatul fisurii incepe catararae la firul de iarba si la grebla/gheara in pamant. Regrupam e un prag bun, la spituri noi, sub o mica surpombita si o fisura clara.
6LC: De pasim surpomba pe dreapta si prindem fisura. Catararea e sustinuta cu atata mai mult cu cat terenul este foarte friabil si tot ce cade are directie clara in regrupare peste secund. Exista spituri noi si cuie proaste. Teoretic se poate catara la liber, insa emotiile sunt mari din cauza friabilitatilor. Imediat ce iesim din fisura reluam catararea la smocul de iarba si grebla in pamant alterand cu stanca friabila. Regrupam pe o branita firava care se cam misca, la spituri.
7LC: Continuam in sus pe o fisura pe teren un pic mai inclinat. Urmarim in sus linia cuielor pe teren usurel si … la fel de friabil.
8LC: Urmeaza o lungime scurta, de ~15-20m. Sus pe un prag apoi traversare dreapta. Regrupam aici ca sa nu frece corzile.
9LC: In sus pe un horn. Catararea e mai faina aici. Iesim pe o brana mare si regruapm la spituri noi.
10LC: Un horn usurel si foarte fain ne scoate sus pe Mrana Mare a Costilei.
Retragere: Dreapta pe BMC apoi coboram pe Creasta Vaii Albe si Brana Aeriana.
Intriga
Nu prea ma mai trage ata la Costila. Dar fie! De data aceasta am sa fac experienta mai interesanta, ma hotarasc sa incerc ceva ce nu am mai incercat de mult: sa urc si sa dorm la refugiul Costila! 😉
Chiar sunt curioasa ce o sa iasa …
Povestea mea
Urcam de vineri seara. Suntem doar noi doua. Ca de obicei adormim povestind si razand …
Sambata dimineata ne trezim si lenevim la ceai si mic dejun cand aflam ca nu o sa fim singura echipa din traseu. Nu imi place ideea insa speram sa fie bine!
Prima lungime de coarda
Ajungem la baza traseului in acelasi timp cu cealalta echipa. Cum terenul ne permite sa mergem in paralel pleaca deja Roxana pe prima lungime….
Intai sus usor dreapta, apoi diagonal stanga la copac …
Isi fac aparitia si secunzii …
Aglomeratie mare in regrupare …
A doua lungime de coarda
Ca sa nu mai pierdem vremea cu mutatul/predatul echipamentului de la una la alta pleaca tot Roxana. Evita o zona foarte friabila prin stanga pana la surplombita, apoi traverseaza dreapta si continua pe fata cazuta, apoi un diedru/horn cazut …
Peretele Vaii Albe arata fantastic!
Iar mergem in paralel …
Nu mai tin minte si ce si cum a regrupat Roxana. 😛
Vin si eu …
A treia lungime de coarda
Plec si eu …
Terenul e usurel asa ca merg intins. Roxana pleaca din regrupare imediat ce se intind corzile …
Pe brana, regrupata la o teava si o nuca….
A patra lungime de coarda
Nu imi ascult instinctul de a continua direct in sus ci merg diagonal in dreapta dupa cealalta echipa.
Sus regrupata in spitul de pe traversarea spre intrarea in Fisura Rosie. Ssssst, inca nu stim asta! 😀
Echipa de dinaintea noastra pleaca … sus, apoi diagonal stanga pe teren foarte friabil, pamantos, neasigurat. Brrrr…
Cat de fain!
– Dar nu cred ca e pe aici! – ezit.
– Ba e pe aici, ca se potriveste perfect cu descrierea! – intervine Alin.
– E o linie de spituri care vine de jos! – ne striga coechipierul lui Alin la un moment dat.
Aham! Roxana, hai sa ma iei si sa plec putin in explorare. Astfel, la numai cativa metri mai la stanga gasesc regruparea pe spituri.
A cincea lungime de coarda
Pleaca Roxana. Teren foarte friabil. Nu e greu dar e friabil si neplacut.
Usurel si cu atentie…
Ba la incredere pe friabilitati, ba la smocul de iarba si pamant …
Vin si eu! 😀
Cum avem o alta echipa in fata noastra, stam in regrupare la povesti mai bine de 1h, timp in care suntem bombardati efectiv de bolovani imensi.
Roxana isi cam pierde capul de nerabdare asa ca incerc sa ii ridic moralul. Fie ii explic ca “Asa e in alpinism: uneori mai bine, alteori mai rau, inportant e sa iesim pe sus!” fie ii povestesc despre suntuncopac.ro si cursul de yoga care “se desfasoara chiar acum in Herastrau!”. Ba chiar ma conectez si ii citesc cu mare haz ultimul articol … despre “De ce sa mai iubim dupa ce am fost raniti?”.
Desigur ca discutiile fragmentate de “piatra!!” aluneca pe o linie ceva mai siropoasa imediat dupa plecarea spectatorilor din regruapre. 😛
A sasea lungime de coarda
Gata, plec si eu!
Incerc sa leg la liber cat mai mult, insa terenul friabil imi face psihicul praf! In partea de sus ma hotarasc si ii dau la artificial cat se poate.
Vine si Roxana…
– Gata! Hai sa rapelam! – cu moralul la pamand din cauza plictiselii (ea a stat in regrupare ~2h, cred si eu!) si a frigului…
– Eh, ce rost are?! Acum deja e mai scurt pe sus. Cealalata echipa a luat suficient avans ca sa mergem linistit de aici mai departe … – ii explic.
– … – nu pare convinsa.
– Uite, acum e randul tau! O sa te incalzesti ai sa vezi … Spuneau ceilalti ca urmatoarea lungime e fainuta rau! 😀 – continui.
A saptea lungime de coarda
Se lasa convinsa si pare sa ii revina moralul cand se uita spre continuarea traseului. A plecat …
Ne fotografiem reciproc .. 😛
In continuare traseul e friabil.
Si totusi ofera niste miscari dragute …
– Firar sa fie! Trebuia sa mai asteptam sa se dea mai multe echipe pe el ca sa il curete! E friabil doar pentru ca nu e frecventat insa sezonul urmator … probabil ca o sa fie o bijuterie de traseu … – ma gandesc. 😀
Asa se exprima artistul din Roxana ..
Vin, vin!
Am avut o banuiala si acum am ceva vecin cu certitudinea. Cred ca pauza de o ora in regrupare acum, ca si cea de o ora si jumatate in Albastra, e ceva gresit. E teribil de placuta o sporovaiala cu un(o) prieten(a) intr-un loc atat de frumos dar concentrarea scade, fizicul se moleseste si asa apare senzatia ca nu se mai termina si chiar tentatia renuntarii.Nu e o critica, e mai degraba o explicatie. Nu e un sfat. Ar fi culmea sa dau eu “sfaturi”, mai ales ca toata munca in perete poate si sa nu fie un scop in sine, se poate subordona bucuriei simple de a fi impreuna cu partenerul de coarda dar, totul are un pret. Traseul devine mai greu, parca si mai lung, mai plicticos, parca nu se mai termina. Sa privim altfel: daca pauza de o ora ar fi venit pe retragere? Stiu, traseul era cam “aglomerat”, dar ce, era prima oara? Ai mers si cu trei-patru echipe simultan, asa ca nu te da dupa cires. Ai “muscat zabala” si ai tras cat ai putut cu toata ambitia (multa, multa!). Si mai stiu ca-ti place “picoteca” dar parca n-o faceai la mijlocul traseului. Si apoi, ce-ti veni chiar cu “copacul” in mijlocul drumului? Mai bine o “picoteca” strasnica decat melancolie in regrupare! Melancolia se poate strecura si cand faci haz. Copacul e ceva bun, ajuta sa te cunosti punandu-ti intrebari si cautand raspunsuri in tine, intarindu-te, dar fiecare lucru la timpul lui.Mai bine da un tur de orizont pe vai si creste, detasandu-te de toate si apoi regasindu-te mai motivata. Candva spuneam ca poate cautam pe munte paradisul pierdut (erai in MC prin Paduna Inchisa), dar paradisul e in noi. Pe munte, inspirand din adanc, cu privirea in zare, il simtim cel mai tare. E adevarat, e o experienta personala, partenerul de coarda s-ar putea sa nu intre in “rezonanta”. Dar e valabil si invers: el, da si tu, nu. Asta se rezolva doar cu o mana intinsa. Cand e cazul. Merge si in regrupare! Cu drag, Adrian.
Adrian, multumesc de explicatie.
Esti invitatul meu sa parcurgi acest traseu concomitent cu o alta echipa.
Astept impresii! 😉
Pingback: 2014.09.11 – Costila – Incercare ULTIMATUM 10lc, 8 A1 | Jurnal de weekend si calatorie
Nu ne-am sincronizat. Nu timpul pierdut sau intarzierea erau chestiunea si nici macar copacul. Timp a fost destul si pe EC si pe Albastra.Satisfactia incheierii unui traseu e mare si fireasca, dar bucuria e chiar traseul. Restul e mai degraba palmares. Mica moleseala, dificultatea de a iesi din comforul unei pauze prelungite si chiar lipsa de tragere de inima, le banuiesc a fi eventuala problema.Acel “nu se mai termina odata!” Si daca se termina ? Ramane palmaresul – nu e putin – dar revenirea pe munte e dovada ca palmaresul nu ajunge.E posibil sa gresesc, dar daca am scris-o, crede-ma, am facut-o cu convingere.
Multumesc pentru invitatia pe EC.Nu poate fi, din pacate, decat retorica. Timpul meu de mers pe munte a trecut si, dupa cum am mai spus, n-am catarat niciodata (mai mult de Spalatura Papusii sau Spintecatura Moldoveanului). Ma bucur (iar vine vorba de un copac) ca am avut in viata “un plop in care sa ma sui” si ca am acum unul “din care sa cobor”.Nu e trist, e doar semn ca fiecare lucru isi are timpul lui. Si ma bucur de fiecare data cand iti citesc jurnalul. Cu drag, Adrian.
P.S. Raspunsul acesta l-am scris dupa ce am vazut si Ultimatum. L-am luat de acolo si l-am pus aici pentru ca mi se pare mai la locul lui, dar mergea si dincolo.
Asta cu “fiecare lucru isi are timpul lui” pe mine nu prea ma convinge. Eu o consider din categoria ADORMIREA CONSTIINTEI.
Chiar un urma cu cateva saptamani, pe poteca de apropiere din Crai discutam cu Ciri fix pe aceeasi tema. Si stii ce i-am zis?
La fel cum Garcia Merquez spunea in citatul sau ca “As demonstra oamenilor cât se înseală crezând că încetează să se îndrăgostească îmbătrânind, fără să stie că încep să îmbătrânească atunci când încetează să se îndrăgostească!” asa iti spun si eu acum ca te inseli crezand ca nu mai poti sa mergi pe munte imbatranind, fara sa stii ca incepi sa imbatranesti atunci cand incetezi sa mai mergi pe munte!
E randul meu sa iti spun tie si celor ca tine: incetati sa ma ascundeti dupa plop, adica dupa numarul anilor din buletin. 😛
Pingback: 2014.09.7 – Costila – Creasta Vulturilor/Uriasului, 3B | Jurnal de weekend si calatorie