A saptea lungime de coarda
Am plecat!
Traversez dreapta …
Gasesc regruparea destul de repede. As pleca mai departe dar realizez ca o sa frece corzile asa ca prefer sa ma opresc aici …
Vine si Roxana!
A opta lungime de coarda
Echipamentul e inca pe mine asa ca plec tot eu …
Fie sunt eu prea obosita, fie traseul asta m-a facut la psihic! 😀
Insa catararea e frumoasa …
Hotarat …
– Mai e una, nu?! – ma intreaba dezamagita.
– Dap! – sec.
Amandoua vrem sa terminam. Nu ne place, aia e!
A noua lungime de coarda
Nu ne mai spunem prea multe. Nu vrem decat sa ne vedem sus … A plecat!
Diedrul de final …
Pare dragut … 😀
Si chiar a fost dragut!
Ne bucuram amandoua ca am terminat! Ne bucuram amandoua ca am iesit pe sus! Ne bucuram fiecare de bucuria celeilate.
In zare …
Ii dam pe retragere cu “Mamaaaaa, ce foame imi e!” sau ne mai distragem cu alte picanterii ca sa uitam de foame. 😛
A fost un traseu care ne-a testat rabdarea. Un traseu care ne-a pus la grea incercare psihicul.
Insa toate aceste oprelisti se depasesc cu usurinta atunci cand te legi in coarda cu o persoana draga alaturi de care NU AI CUM SA NU TE DISTREZI!
Am avut o banuiala si acum am ceva vecin cu certitudinea. Cred ca pauza de o ora in regrupare acum, ca si cea de o ora si jumatate in Albastra, e ceva gresit. E teribil de placuta o sporovaiala cu un(o) prieten(a) intr-un loc atat de frumos dar concentrarea scade, fizicul se moleseste si asa apare senzatia ca nu se mai termina si chiar tentatia renuntarii.Nu e o critica, e mai degraba o explicatie. Nu e un sfat. Ar fi culmea sa dau eu “sfaturi”, mai ales ca toata munca in perete poate si sa nu fie un scop in sine, se poate subordona bucuriei simple de a fi impreuna cu partenerul de coarda dar, totul are un pret. Traseul devine mai greu, parca si mai lung, mai plicticos, parca nu se mai termina. Sa privim altfel: daca pauza de o ora ar fi venit pe retragere? Stiu, traseul era cam “aglomerat”, dar ce, era prima oara? Ai mers si cu trei-patru echipe simultan, asa ca nu te da dupa cires. Ai “muscat zabala” si ai tras cat ai putut cu toata ambitia (multa, multa!). Si mai stiu ca-ti place “picoteca” dar parca n-o faceai la mijlocul traseului. Si apoi, ce-ti veni chiar cu “copacul” in mijlocul drumului? Mai bine o “picoteca” strasnica decat melancolie in regrupare! Melancolia se poate strecura si cand faci haz. Copacul e ceva bun, ajuta sa te cunosti punandu-ti intrebari si cautand raspunsuri in tine, intarindu-te, dar fiecare lucru la timpul lui.Mai bine da un tur de orizont pe vai si creste, detasandu-te de toate si apoi regasindu-te mai motivata. Candva spuneam ca poate cautam pe munte paradisul pierdut (erai in MC prin Paduna Inchisa), dar paradisul e in noi. Pe munte, inspirand din adanc, cu privirea in zare, il simtim cel mai tare. E adevarat, e o experienta personala, partenerul de coarda s-ar putea sa nu intre in “rezonanta”. Dar e valabil si invers: el, da si tu, nu. Asta se rezolva doar cu o mana intinsa. Cand e cazul. Merge si in regrupare! Cu drag, Adrian.
Adrian, multumesc de explicatie.
Esti invitatul meu sa parcurgi acest traseu concomitent cu o alta echipa.
Astept impresii! 😉
Pingback: 2014.09.11 – Costila – Incercare ULTIMATUM 10lc, 8 A1 | Jurnal de weekend si calatorie
Nu ne-am sincronizat. Nu timpul pierdut sau intarzierea erau chestiunea si nici macar copacul. Timp a fost destul si pe EC si pe Albastra.Satisfactia incheierii unui traseu e mare si fireasca, dar bucuria e chiar traseul. Restul e mai degraba palmares. Mica moleseala, dificultatea de a iesi din comforul unei pauze prelungite si chiar lipsa de tragere de inima, le banuiesc a fi eventuala problema.Acel “nu se mai termina odata!” Si daca se termina ? Ramane palmaresul – nu e putin – dar revenirea pe munte e dovada ca palmaresul nu ajunge.E posibil sa gresesc, dar daca am scris-o, crede-ma, am facut-o cu convingere.
Multumesc pentru invitatia pe EC.Nu poate fi, din pacate, decat retorica. Timpul meu de mers pe munte a trecut si, dupa cum am mai spus, n-am catarat niciodata (mai mult de Spalatura Papusii sau Spintecatura Moldoveanului). Ma bucur (iar vine vorba de un copac) ca am avut in viata “un plop in care sa ma sui” si ca am acum unul “din care sa cobor”.Nu e trist, e doar semn ca fiecare lucru isi are timpul lui. Si ma bucur de fiecare data cand iti citesc jurnalul. Cu drag, Adrian.
P.S. Raspunsul acesta l-am scris dupa ce am vazut si Ultimatum. L-am luat de acolo si l-am pus aici pentru ca mi se pare mai la locul lui, dar mergea si dincolo.
Asta cu “fiecare lucru isi are timpul lui” pe mine nu prea ma convinge. Eu o consider din categoria ADORMIREA CONSTIINTEI.
Chiar un urma cu cateva saptamani, pe poteca de apropiere din Crai discutam cu Ciri fix pe aceeasi tema. Si stii ce i-am zis?
La fel cum Garcia Merquez spunea in citatul sau ca “As demonstra oamenilor cât se înseală crezând că încetează să se îndrăgostească îmbătrânind, fără să stie că încep să îmbătrânească atunci când încetează să se îndrăgostească!” asa iti spun si eu acum ca te inseli crezand ca nu mai poti sa mergi pe munte imbatranind, fara sa stii ca incepi sa imbatranesti atunci cand incetezi sa mai mergi pe munte!
E randul meu sa iti spun tie si celor ca tine: incetati sa ma ascundeti dupa plop, adica dupa numarul anilor din buletin. 😛
Pingback: 2014.09.7 – Costila – Creasta Vulturilor/Uriasului, 3B | Jurnal de weekend si calatorie