Perioada: 24 Martie 2013
Locatia: Muntii Bucegi
Echipa: eu si Cata
Traseu: urcare pe Valea Bujorilor, parcurgerea Acelor Morarului si coborare pe Valea Adanca

In urma cu 3-4 sau 5 (t?) ani (Phua, ce trece timpul!!) visam sa parcurg prima data Acele Morarului in conditii de iarna. Asadar o buna bucata de vreme m-am tot uitat dupa conditiile perfecte …. cum acestea s-au cam lasat asteptate, in Octombrie 2010 (vezi aici) mi-am calcat pe suflet si am parcurs pentru prima data Acele in conditii “uscate”.

Iata cum una din micile si minunatele mele “fantezii” s-a pierdut … 🙁

Doar ca weekendul trecut (vezi aici) cand am vazut Acele presarate cu zapada si in conditii de iarna, pofta mi-a revenit! 🙂

– Ce ai vrea sa facem? Traseul Celor trei Surplombe din Peretele Galbinele sau Acele Morarului? – ma intreaba Cata.
– Hmmm, amandoua suna foarte foarte interesant! Diferenta dintre ele este ca prima e mai de adrenalina, mai tare, iar a doua este hrana pentru ochi si suflet … – ezit.

Nu este usor sa alegi intre doua “fantezii” la fel de minunate in felul lor …

Sambata a nins si a batut vantul tare, dar pentru duminica se anunta vreme ceva mai buna.

Ajunsi la Gura Diham ne uitam in sus:
– Pffff, e plafon!
– Mda, pare destul de sus. Avem vre-o sansa sa urcam deasupra lui … ?
– Hmmm, nu stiu!
– Mai mergem?! Sau …
– Pai daca tot suntem aici … Tu ce zici?!
– …

Rezumat: imi era o leneeee! 😀

Dupa cam 30 min de dezbateri ne miscam din loc. Zapada proaspat ninsa acoperise poteca. Astfel, urmam intuitia sau urmele de caine. 😀
– Macar ne plimbam putin si ne oxigenam creierul! – ma gandesc.

Cum urme nu erau deloc, suntem foarte concentrati sa nu balaurim si asfel marsul de apropiere mi se pare foarte foarte lung si am continuu senzatia ca mergem aiurea. Dar consolata cu gandul meu de “oxigenare”, nu imi pasa prea tare. E frumos si asa! Desigur ca tare frumos ar fi sa gasim drumul si sa ajungem sus si sa fie mare de nori …. O spun si lui Cata si o simt si in sufletul meu, atat de profund …
– Dar ar fi prea frumos sa fie adevarat, nu?! – completez. 😉

Prima surpriza: Am ajuns la casa de vanatoare! De aici stiu ca nu mai e mult pana la intrarea in poteca marcata care ne conduce la intrarea in Valea Bujorilor.

Inima incepe sa trepideze usor … insa deasupra e plafon!
– Ce rost are sa parcurgi Acele Morarului in ceata? – LENEA isi cere drepturile.
– Da’ daca iesim desupra?! – SPERANTA insista.

Ajunsi la intrarea in Valea Bujorilor, Cata continua ascensinea …

Conform rezultatelor la vot (doi contra unu) mergem inainte. 😀 Pana la urma … ce avem mai bun de facut? Mergem cat mergem, facem cat mai avem timp sa facem si asa mai trece o zi petrecuta frumos in inima muntilor… 😉

– Hai in fata sa mai bati si tu urme! – ma invita Cata.
– Dar .. eu sunt o lady! – ii raspund razand. Evident ca glumeam … O gluma inspirata din cartile de Alpinism pe care obisnuiesc sa le citesc in ultima vreme.

Picioarele ni se afunda ceva mai sus de glezna. Nu este usor de batut urme, dar nici greu. E … OK asa de plimbare, nu!? 😛

Cand intram in nori …
– Oare o sa iesim deasupra lor?!

Si iata ca se vede soarele … Speranta creste, creste, creste … Inima bate, bate, bate … ah ce nerabdare!!

A doua surpriza: Am iesit deasupra norilor!!!! Uraaaaa!

Pe partea finala a Vaii Bujorilor zapada este destul de tare. In timp ce Cata se incapataneaza sa urce ultimii 20-30m la bocanci, eu prefer sa ma opresc si sa imi pun coltarii. 😉

Pe sud e primavara. Doamnele caprite fac plaja… 🙂

Nu imi vine sa cred! Chiar avem parte de mare de nori!!

Nu indraznesc sa intreb cat e ceasul si daca mai avem timp sa parcurgem Coltii Morarului. Dar nici Cata nu da semne ca nu am avea timp … 😛

Incepem parcurgerea Crestei Ascutite …

Traim un vis frumos! In zare, peisajul este exceptional. E perfect: nici cald, nici frig, vantul adie usor, chiar placut …

Marea de nori ne ofera cateva cadre de fotografie … superbe!! 🙂

Inca o urcare …

Apoi mergem de-a lungul Crestei Ascutite la echilibru …

Dupa 1-2 minute de stat la panda apare si Cata in cadrul meu! Clic!! 😛

In vale se deseneaza un mic curcubeu! Un adevarat joc de culori, umbre si lumini … Formidabil!

Sunt pregatita in orice moment sa surprind cadrele care imi plac. … e nebunie!!!

Marea de nori ne inconjoara …

Cata ma lasa pe mine sa ma duc cap de coarda si sa descopar traseul … 😉

Sus pe Acul Mare!

Au urmat 2 rapeluri, dintre care primul doar tinandu-ne cu mana de coarda si coborand la coltari, intrucat inclinatia nu era mare …

Justificand cu ‘lipsa de timp’, Cata nu ma lasa sa ma duc pana in varful Degetului Rosu. Offff!!!

Il traversez si apoi ajung chiar la baza Acului Crucii …

Catar un fel de horn, unde gasesc un cui, si ies intr-o sa. Cata vine si el aici si amenajeaza o regrupare. Apoi continui pe o fata cazuta care pare un pic mai dificila si unde nu gasesc decat un cui … In realitate nu este asa de dificila, totusi! 🙂

Sus in varf nu gasesc nimic pentru a amenaja o regrupare. Cobor pe partea cealalta a Acului Crucii, si regrupez la prima statie de rapel. Mda, cu miscarea aceasta am ratat cateva fotografii faine … Cata vine si el secund si pozeaza crucea de pe varf.

A urmat rapel .. desigur! 😛

S-a facut cam frig!! In timp ce ma imbrac, Cata pleaca pe traversarea din Acul de Sus, unde se afla si cele mai multe pitoane! 😛

Hai ca vin si eu! 😀

Cata arunca o privire in zare …

… in timp ce eu catar … 😉

Mi-am reluat locul in frunte! 😛

Dar nu ma indepartez prea tare, caci am niste cadre de surprins!! 😉

Se intampla rar sa regizez o fotografie. Iata una care mi-a iesit, dupa parerea lui Cata! 🙂

A treia surpriza: Am reusit sa parcurgem Acele Morarului intr-un timp scurt! Si … pare ca inca mai avem timp sa si coboram pe lumina … 😀

– Acum mai mergem putin si incepem coborarea in Valea Adanca! – ii spun lui Cata plina de entuziasm si mandra ca eu stiu drumul bine, bine de tot. 😛

Uite, uite, pe aici am fost si saptamana trecuta …

Cobor in fata …

– Da’ e destul de abrupta valea aceasta! – exclama Cata cand se mai apropie de mine.
– Da, da, nu e chiar banala. A fost chiar emotionanta prima coborare din 2008 cand eram mai la inceput (vezi aici) …

Chiar la confluenta dintre V Adanca si Rapa Zapezii intram in ceata.

– Am fi avut timp sa urcam si pe Acul Rosu … – spun cu parere de rau.
– Sa vedem cum o sa ne descurcam noi acum pe ceata asta si fara urme! – raspunde Cata. 🙂

Mai jos, insa, plafonul se dovedeste a fi destul de subtire, si avem iar vizibilitate buna. Din nou urmam instictul si urmele de animale care ne conduc la marcaj, apoi la Casa de Vanatoare, de unde prindem urmele noastre de urcare.

Ajungem jos la Gura Diham pe lumina!! Wow! Chiar inainte sa se intunece de tot …

Hotaram sa condimentam ziua si cu o Ciorbita de Burta servita la Casa Ancutei din Busteni. Vai ce ciorba se mananca acolo!!! 😀

END