Perioada: 18 Februarie 2013
Locatia: Austria, Valea Gastein
Echipa: eu si Cata

Serie de articole din aceasta vacanta:

• 2013.02.17 – Valea Gastein, Austria (catarare la gheata si schi de tura)
• 2013.02.18 – Cascada de gheata Mordor (WI 5, 315m)
• 2013.02.21 – Cascada de gheata Supervisor (WI 6, 270m)

Info

Echipament folosit de noi:
– 9 suruburi de gheata
– coltari si pioleti tehnici
– semicorzi iceline de 50m
– 12 bucle echipate
– kit de abalakov
– carabiniere cu filet si dispozitiv de filat/rapel
– frontala

TOPO-uri si schite utile preluate de pe bergsteigen.at aici si aici, o fotografie de ansamblu preluata de la Teo Paraschiveanu (vezi aici) si un scan primit de la Carlig:

Povestea …

Hotarati ca a doua zi sa intram in Mordor, seara ne pregatim “strategia de atac”:

– Semicorzile de 60m (8.6 mm diametru) s-au dovedit a nu fi chiar asa de bune la gheata, intrucat au devenit greu de manevrat dupa ce s-au udat atunci cand am catarat cascada Federweissfall (vezi aici). Asadar am hotarat sa folosim de aceasta data Iceline-urile de 50m (8.1 mm diametru).

– Luam fiecare frontala cu noi in cazul in care intarziem prea mult in traseu si ne prinde noaptea…

– Cataram fara rucsaci! Recipientul de apa, pufoaica si manusile de rezerva se ataseaza frumos de ham. Frontala pe casca! 😉

– Studiind cu atentie topo-ul de pe bergesteigen.at (vezi aici) remarcam ca exista 2 lungimi mai grele: prima de gradul 5 si a doua de gradul 5-. Asadar hotaram sa plec eu pe prima lungime, cea de 20m grad 2, ca sa imi revina in continuare lungimile putin mai usoare, respectiv cea de gradul 5- si sa catere Cata lungimile cele mai grele, inclusiv cea de gradul 5. 🙂

– Trezirea la 5:30. Plecarea din parcare la 6:00. Intrarea in traseu la maxim 7:30. Ideea era sa intram in traseu inaintea altor cataratori ca sa nu fim bombardati de bucati de gheata dislocate de o eventuala echipa de deasupra noastra …

Planul fiind facut … echipamentul pregatit … la ora 5:30 dimineata suna ceasul! Trebuie sa mancam bine intrucat nu o sa caram mancare cu noi si urmeaza o zi lunga si grea. Digeratul cerealelor cu lapte ne ia un pic mai mult timp decat ne asteptam. Reusim sa ajungem in parcare abia la 6:25. Odata cu noi isi mai fac aparitia 2 masini pline cu cataratori: ups, trebuie sa ne grabim daca vrem sa fim primii!

In cele 5 min petrecute in parcare ii vad pe ceilalti cataratori cum se echipeaza cu schiuri de tura si rachete de zapada. Ei nu stiau ca poteca este bine batuta pana la baza cascadei si ca schiurile o sa ii cam incurce: o eroare de logistica ce imi da speranta ca vom lua un avans cat mai mare fata de ei si vom fi macar cu o lungime mai sus. Caci sigur si ei vor sa intre in Mordor!

In pas alert ajungem in Eis Arena, pe la 7:30.

Masuram din mers cascada ce urmeaza sa o cataram (punctata cu rosu in fotografie)…
In curand vom fi doar niste furnicute care ne vom pierde in imensitatea ei. O cascada de 300m!

Undeva in stanga cascadei exista un loc ferit unde ne echipam. Tot aici lasam rucsacii ce urmeaza sa ii recuperam la coborare. Este ora 8:00!

Ajunsi la baza cascadei imi dau seama ca zicala “socoteala de acasa nu se potrivesc cu cea din targ” se potriveste foarte bine si la noi: prima lungime din schita, acea scurta de 20 m si usoara de grad 2 este acoperita cu zapada si am depasit-o fara sa ne dam seama. Asadar, cu echipamentul pe mine eu plec prima pe a doua lungime (conform schitei), deja!

– Asa si? – gandesc.
– Pai … o sa imi revina mie lungimile cele mai grele, na! – gandesc in continuare cu teama si … entuziasm! 😀

Azi nu imi mai este frica! Dupa experienta de ieri, azi stiu ca pot! Azi se va da lupta decisiva si am incredere ca o sa inving!

Prima lungime totul merge perfect. Asa cum ma asteptam, ma misc excelent, mult mai bine decat cu o zi in urma. Cata striga la mine si imi da sfaturi de jos: Echilibreaza-te pe picioare!; Ambele picioare la acelasi nivel orizontal!; Calcaiele in jos!; Bazinul lipit de cascada si umerii pe spate cand lovesti cu pioletul!; Mainile intinse!; Asaaaa, Bravo!; Vezi ca iar ai uitat regula triunghiului!; Lasa pioletul ca e bine acolo si urca in directia lui cat mai sus pe picioare!; Acum poti sa pui un surub!; Hai, repede ca vin ceilalti!; Bravo, te descurci foarte bine!; etc.

Sugestiile si incurajarile lui imi fac bine! 🙂

In timp ce catar, o alta echipa ajunge la baza traseului. Cata striga la mine sa ma grabesc. Ajung sus pe un fel de platforma unde gasesc o regrupare la 2 abalakov-uri. Repede, repede, il iau si pe Cata … care pleaca odata cu capul de coarda a celei de-a doua echipe 😉

In poza de mai jos, la mica distanta de noi e Radek, cel cu care am inceput sa conversez in timp ce Cata a plecat urmatoarea lungime. E frumos asa: mai povestesti, mai faci o poza, mai strigi o incurajare catre capul de coarda .. :P.

S-a nimerit sa stau de vorba numai cu el, intrucat el catara integral cap de coarda si tot timpul noi ne-am mentinut cam cu o lungime mai sus. 🙂

Deja isi face aparitia soarele. Ma tem ca ne miscam prea incet, insa … gresesc! 🙂

Cata se catara foarte frumos in sus. Imi place sa il urmaresc! Prima partea a lungimii este destul de usurica, cu inclinatie mica. Insa chiar ultimii metri Cata zareste un abalakov si catara, vertical, delicat, spre el.

– E incomod acolo! Aceea este o statie de rapel … Ar trebui sa fie o regrupare in partea dreapta pe stanca. Eu acolo o sa regrupez! – imi spune Radek care nu se afla pentru prima data pe Mordor.

Prea tarziu! Cata a regrupat deja! 🙂 Am plecat!

– Sa imi faci poze frumoase, ca o sa iti fac si eu tie! – ii spun lui Radek. 🙂
Intre timp, un prieten de-a lui Radek ne fotografiaza din departare … sunt deja 3 echipe in Mordor! Din fericire, noi suntem prima! 😛 Zic “din fericire” pentru ca atunci cand pleaca capul de coarda, e imposibil sa nu dizloce gheata, oricat de atent s-ar misca!

Desigur ca vazand aglomeratia de pe aceste cascade, probabil ca, unii dintre voi, va ganditi ca pe cascada de gheata sunt urme si gauri facute de alti cataratori, si ca este suficient sa agati cu pioletul ca sa inaintezi. Ei bine, lucrurile nu stau asa. Soarele incalzeste cascada in timpul zilei, apa se prelinge si apoi ingheatza peste noapte. Pentru a inainta trebuie sa lovesc cu pioletii si coltarii in locuri care par total virgine. Nici o urma, nici o gaura, in afara de acele abalakov-uri lasate la rapel …

Catararea pe ultimii metri din lungimea a doua este fix asa cum imi imaginam: verticala si delicata. E fain de tot! 😀

Cand ajung in dreptul lui Cata si ma uit in sus la lungimea ce urmeaza sa o catar cap de coarda totul mi se pare foarte vertical:
– Pfff .. o sa fie greu! – ma gandesc. Insa nu ezit nici o secunda sa plec mai departe. Doar … e randul meu!

Intre timp Radek regrupeaza la dreapta, la stanca, la un piton si un cui de gheata. Si se tine de promisiune: face poze!

E destul de vertical si sustinut, asa ca inaintez greu. Citisem undeva ca, la fel ca la catararea pe stanca, din cand in cand trebuie sa imi scutur mainile pentru a le relaxa. Asa ca nu am ezitat sa aplic aceasta procedura de relaxare …

Cand raman doar cu 2 suruburi de gheatza pe ham, nestiind ce este mai sus, regrupez intr-un loc fain, langa o bolta de turturi spectaculosi pe o branita. Acolo sunt protejata de bombardamentul bucatilor de gheata, am unde sa imi pun picioarele si nu stau suspendata, si e gheata sanatoasa pentru a fixa cele doua cuie (suruburi) de regrupare … 🙂

Imediat in urma lui Cata pleaca si Radek … Cata a cam inghetat de frig in regruparea aceea suspendata, cu coarda umeda si rece pe picior…

Insa eu sunt foarte incalzita si entuziasmata de lungimea verticala si grea pe care am reusit sa o catar.

– Vrei sa te duci tot tu? Eu sunt inghetat bocna … – imi spune Cata.
– Pai … o sa te incalzesti dupa primii metri de catarare cap de coarda! Ar fi pacat … – ii raspund.

Da, si eu am simtit asta. Cand am stat in regrupare m-a luat frigul asa de tare incat atunci cand mi-a venit randul sa catar, in prima faza nu am fost in stare de nimic. Simteam de parca nu pot sa imi controlez corpul! Insa dupa ce m-am incalzit putin, catararea a devenit o adevarata placere …

Cata pleaca mai departe infruntand un pasaj frumos, spectaculos. 🙂

Intre timp Radek ajunge la mine.
– Hmmmm, nu mai este loc in regruparea asta! – trage el concluzia.

Traverseaza cu dificultate in stanga, si regrupeaza la 2 suruburi de gheata putin mai sus.

Cata se incalzeste si isi revine in forma. Din acest unghi se vede spectaculos …

Dupa ce se depasesc primii 10 m, catararea devine mai putin delicata … Putin mai sus fata de reguparea mea se gasea un abalakov, insa nu as fi avut suficienta coarda sa ajung la el, oricum … 🙂

Ajung in dreptul lui Cata inca paralizata de frig. Urmatoarea lungime arata frumos tare! Trebuie sa fac slalom printre candelabre de gheata … Nu e greu, nu e usor! E inedit: ori de cate ori trec de un pasaj trebuie sa ma opresc putin si sa imi planific traiectoria si urmatoarele miscari. Apoi ori ma catar clasic, vertical, prin tehnica triunghiului, ori aplic tehnici de transfer de greutate … ca la stanca! 😉

Cum ne vede Radek … 😛

Urmeaza sa traversez pe sub o ciuperca de turturi unde am placerea de a ma tine de gheata direct, fara pioleti, ca in filmul lui Jeff Lowe de instructaj despre tehnicile de catarare la gheata.

Pe cascada din dreapta, Supervizor, este o echipa. Din cand in cand ma uit spre ei si simt cum ma ia cu frisoane: cascada aceea arata absolut senzational.

Ajung intr-o zona unde gheata nu mi se mai pare asa de sanatoasa, are straturi de aer. E ca ciocolata Poiana Aerata 🙂 Nici suruburi de gheata nu prea mai am, coarda …. probabil 8m nu stiu daca imi ajunge, asa ca ma concentrez sa gasesc un perimetru cat de cat ok pentru a-mi monta regruparea.

Radek a catarat pe varianta din stanga a cascadei si a regrupat la suruburi de gheata putin mai sus fata de mine.

Cata in actiune … 🙂

Se opreste sa imi faca o poza chiar inaite de a trece de ultima dificultate din traseu … 😉

Intre timp stau de vorba cu Radek:
– Ma gandesc sa vorbesc si cu Cata si sa intram in Supervizor maine! Ce parerea ai? Este greu?! – il intreb pe Radek.
– Da, este gradul 6+, mai greu decat Mordor! Si eu ma gandesc sa mergem maine in Supervizor, dar mai vedem …
– Eh, nici la noi nu este sigur! Functie de cum ne simtim … ar fi fain sa incercam … Arata inspaimantator! 🙂

Inainte de a vorbi despre asta, ideea de a intra in Supervizor nu era decat ceva mic-mic, in stadiul embrionar. Discutia aceasta a alimentat asa de tare ideea incat … ideea a devenit dorinta! 🙂

Inte timp Cata finalizeaza ultima lungime si regrupeaza in dreapta la un copac. Gata? Am iesit? E ora 14:00! Am catarat cu o medie de 1 lc/h. Frumoooos! 😛

Si nici nu ma simt prea obosita!

Impreuna cu Radek si cu coechipierul sau urmam poteca de retragere … o plimbarica draguta. Si ca plimbarica sa fie si mai placuta, ne-am pus pufoaicele si manusile uscate ce le aveam atarnate de ham. 😛 😉

– Cata, nu vrei sa incercam sa cataram Supervizor? Este o cascada de gradul 6 si … daca nu ne iese, ne putem retrage oricand in rapel! – lansez propunerea.
– Da, ar fi fain … – raspunde Cata.

Desigur ca si el se gandea la asta … insa ideea mai trebuia putin rumegata, analizata, dezvoltata. Si eu simteam la fel! Dar cu cat ma gandeam mai mult, cu atat dorinta de a catara Supervizor crestea.

Ajungem intr-un loc din care avem o perspectiva foarte frumoasa asupra cascadei deja catarate. 🙂

Ultima echipa, a treia, prefera sa nu mai catere ultima lungime de coarda, si se retrag in rapel de-a lungul cascadei Mordor. 🙂

Noi avem parte de cateva traversari mai delicate … ;). In partea de jos, unde ne-am lasat rucsacii, deja se vede o echipa! 😉

Reuninunea de la ora 15:00: cele trei echipe care au catarat Mordor si echipa care a catarat Supervizor.

– Cum a fost in Supervizor? – ii intrebam pe cei care l-au catarat.
– A batut soarele destul de puternic pe cascada. A fost putin inspaimantator! – ne raspund.

Deloc incurajant! 😀

Unii ii dau la vale pe schiuri folosind bocancii in loc de clapari, brrrr. Altii ii dau la vale in modul clasic, pe picioare! 😛

Deznodamant … 😛

Pe de o parte sunt plina de entuziasm. Imi sare inima in piept de bucurie pentru ca tocmai am realizat ceva ce as fi considerat IMPOSIBIL in urma cu numai cateva zile. Pentru ca am dus lupta pana la capat. Pentru ca mi-am demonstrat ca pot. Pentru ca mi-am depasit o limita psihica.

Pe de o alta parte azi a luat nastere o noua dorinta la care ma gandesc cu teama, nerabdare si entuziasm: Supervizor! Insa de data aceasta nu mai este vorba de o lupta interioara restanta de ani de zile, nu mai este vorba de depasirea unor limite psihice prea bine cunoscute … Caci limita psihica am depasit-o catarand Mordor. De data aceasta este vorba de “oare cat de sus imi pot impinge limitele fizice?!”

Si pe de o alta parte (avem trei parti! :)) sunt dezamagita! Da, dezamagita! Pentru ca asa cum va spuneam intr-un alt articol (vezi aici), cineva imi povestise despre cascadele de gheata comparandu-le cu traseele din Alpi si, fara a vrea sau a putea controla acest lucru, imi insusisem acea imagine alpina. Ori azi … am catarat ceva superb, innedit prin specificul sau, insa lipsit de angajamentul specific traseelor din Alpi.

Azi am simtit ca natura nu mi-a oferit nici un spectacol. Am facut multe fotografii, frumoase! Insa in fiecare dintre acestea, actorii principali suntem noi, cataratorii. Ori atunci cand merg sus in Alpi sau chiar sus in Muntii nostrii, majoritatea fotografiilor au ca actor principal NATURA si MUNTELE. Noi oamenii nu suntem prezenti in fotografii decat pentru a sublinia cat de mare, grandios, formidabil este muntele raportat la noi. Azi, INCA, imi este dor de munte! Si vreau sa-l vad! 🙂

Dupa cum va povesteam in articolul precedent (vezi aici), in ultima zi am fost la schi de tura in zona Sprotgestein. Abia in acea zi, in acea zona am avut parte de cateva peisaje cat de cat Alpine, superbe, care mi-au scaldat inima de bucurie. 🙂