Continuare …

Ziua 4 (Miercuri 7 Iulie) – Aiguille Blache de Peuterey (4112m), Grand Pilier D’Angle

Traversarea lui Grand pilier D’Angle

Ne aflam pe creasta superioara a lui Grand Pilier D’Angle …

Linia traseului in cartea “Snow, Ice and Mixed”….

Zapada era moale si inaintam greu. Eram incredibil de obositi si luptam pentru fiecare pas. Catalin era in fata, batea urme: se oprea la fiecare 5-10 pasi si isi sprijinea capul de zapada. Era rupt! Sa fi fost si altitudinea de vina ?! Mie imi era un pic mai usor in spatele lui, calcand in urmele deja facute … Dar nu ma simteam in stare sa ies in fata.

In lumina apusului …

Eram amandoi la capatul puterilor. Ori de cate ori ne uitam in sus catre Mont Blanc de Courmayeur ni se taia rasuflarea: “Dumnezeule, cat de mult mai avem!”. In alte conditii 400m diferenta de nivel ni s-ar fi parut o nimica toata, insa, raportat la starea noastra fizica si la viteza de inaintare in zapada moale, apoasa si lipsita de consistenta …

Amintire: Eram copil. Usa de la intrare in casa avea o iala cu inchidere automata (prin apasarea unui buton) dinspre exterior, si eu aveam un reflex incredibil in a apasa acel buton ori de cate ori ieseam pe usa. Fiind acasa doar cu sora mea, ni se intampla adesea sa iesim pe casa scarii in joaca si sa incuiem usa. Ramaneam asfel desculte si pe jumatate dezbracate incuiate pe dinafara. In disperarea mea de copil incepeam sa ma rog si in mod regulat ridicam presul de la usa. Speram ca Doamne-Doamne sa isi faca mila de noi, si sa ne teleporteze cheia sub pres.

Revenind la povestea Peuterey … Vedeam care este realitatea. Si cu toate acestea, disperarea ma adusese in situatia in care sa ma rog la Doamne-Doamne sa “fie zapada buna 5m mai in fata!”.

La un moment dat auzim un sunet. Mai sunt 2 alpinisti in urma noastra … nu stim ce fac, ce vor sa faca, dar pe Catalin il inveseleste prezenta lor. Nu mai vazusem oameni de 3 zile. Apoi intalnim urme, si ne facem sperante ca sunt urmele lor, prospete … Cu toate acestea nu intelegem de ce aceste urme se tot pierdeau pe portiuni mari de traseu, apoi reapareau …erau prea distruse ca sa ne ajute sa intaintam. Ulterior am aflat ca erau urme facute de alta echipa cu 3 zile in urma …

Ne gadeam ca ei sunt mai odihniti si mai “buni alpinisti” si o sa ne ajunga din urma si o sa putem merge pe urmele lor … Dar nu a fost sa fie asa. S-au oprit sa faca bivuac.

Urmeaza sa ocolim o zona stancoasa, prin stanga pe o panta de zapada pe la baza unor stanci. Eu raman pe “uscat” asigurand coarda dupa un colt de stanca iar Catalin se zbate in zapada pana la brau. E pus in situatia de a sapa transee … Dupa ce reusim sa iesim din treverseu urmeaza o panta mare de zapada, care ne scoate iar in creasta. Catalin se zbate disperat sa inainteze cativa centimetrii: zapada se rupea sub el, nu avea nici un pic de consistenta. “Ne intoarcem si gasim alta cale pe stanci!” – propune.

Oh, nu puteam accepta sa ne intoarcem prin santul prin care am trecut cu greu … “Lasa ca bat eu urme!” – cu toata ambitia, si cu toata taria psihica de care eram in stare in acel moment trec in fata. Ma zbat, lupt cu zapada, incerc in sus, incerc in stanga, incerc in dreapta … simt cum se scurge si ultima energie ramasa. Nu, nu sunt cuvinte sa pot reda sentimentele de dezamagire si deznadejdie pe care le traiam vazand ca dupa munca titanica reusisem sa inaintez doar cativa zeci de centimetrii!!! Ochii imi erau umezi. Ma opresc, ma uit in jur, vreau sa renunt, ma uit la Cata: “Hai sa facem bivuac aici!” – el renuntase deja la ideea de ajunge in aceea seara sus … 🙁

Ma intorc cu fata spre panta care trebuia parcursa, hotarata sa lupt din nou pentru fiecare centimetru … Cu o forta venita de nicaieri ma zbat continuu cu pauze scurte, cat mai scurte … si iesim in creasta: “E randul tau! Facem cu schimbul!” – ii zic lui Cata. Timpul se scurge … intunericul se lasa.

Incepe urcarea pe Mont Blanc de Courmayeur

Inaintam greu … facem pauze dese si lungi. Ma uit in jur, e frumos. Am timp sa ma gandesc …

Fix inainte de a pleca spre Alpi Catalin imi trimise si mie un Email. Era vorba acolo despre o echipa de 3 alpinisti care plecasera sa faca Integrala Peuterey (uite link aici si aici si aici): “Au plecat la 3.00 de la bivuacul Craveri dar din cauza ploii si zapezii au ajuns pe vf. Aiguille Blanche in 6 ore in loc de 3 media normala. In vf. Grand Pilier d’Angle au pierdut timp cautand valcelul cel bun de urcare. Au luat-o pe stanca usoara, dar tencuita cu zapada. Cu toate acestea, in mare, au ramas in timpul ce si-l propusesera. La 21.30 erau in vf. Mont Blanc (172). Acolo, insa, i-a luat vantul in primire, au inceput coborarea spre Vallot dar Adrien a murit de epuizare, ceilalti au coborat la Goüter si a doua zi i-a scos helicopterul.” Observatie: Adrien este cel care a mers cap pe toate lungimile dificile/tehnice ale traseului!!

Cand am citit la birou acest email ma gandeam ca “E imposibil sa mori din cauza epuizarii! I M P O S I B I L !” Motivul mortii lui Adrien depasea puterea mea de intelegere.

ACUM … aici, luptand epuizati pentru fiecare pas lucrurile au capatat sens. Ma gandeam la mine si ma gandeam la Cata, si imi doream sa fim puternici. In mintea mea, “mica noastra aventura” devenise o chestiune de supravietuire. Venise noaptea, eram mai sus, era mai frig: “Oare o sa inghetam!”. Citisem prea multe carti despre prea multe intamplari tragice: “De ce a trebuit sa imi arate Cata povestea asta fix inainte de plecare?!”

Usurel, usurel, ajungem intr-o zona cu stanci. Stiam din experienta de pana atunci, ca in apropierea stancilor e gheata. Cata a reusit sa se propie de ele si sa regrupeze. L-am ajuns din urma … “Ii dam in sus!” – zic si plec cap catarand printre stanci si gheata. Cand ajung la ultima stanca, urmand iar zapada cu gheata regrupez. Vine si Cata, greooooi …

Era noapte si nu se mai vedea nimic. “Tre sa mergem in sus si sa urmarim creasta asta de zapada!” – zic.

“Eu propun sa ne oprim aici si sa facem bivuac uite … pe stancile alea!” – zice Cata si imi arata un loc care mie mi se parea imposibil pentru bivuac. Cum incapem noi acolo?, cum stam? e zapada ! pfua, Hai sa mergem mai departe! – ma opun. La un moment dat, crezand ca am picat de-acord eu ma pregatesc sa plec in sus, Cata se pregateste de bivuac. :))

“Ce faci?!” – ma intreaba. “Plec in sus, nu asa?!” – zic. “Credeam ca facem bivuac!” – zice. “Credeam ca mergem in sus … da, bbbbbine, facem bivuac …” – eram obosita. Vroiam sa se termine mai repede. Vroiam sa ajung sus. Ne miscam in reluare. Adevarul e ca nu am fi ajuns sus nici pana dimineata. Iar dimineata am fi fost asa de obositit ca … . Cat de frig o sa fie? E frig… daca nu ne miscam. Nu, nu mai pot gandi, nu mai pot lua decizii, nu am putere pentru mine, si nu am putere sa il conving pe Catalin …

Sunt asezata pe pietroiul pe care regrupasem si, ca teleghidata, fac doar ce imi zice Catalin: “Amenajeaza regruparea! Dezleaga-te din coarda! Pune un cabestan in caraba aia! Da coarda! ….”.

Accept ideea bivuacului, intr-un final, si ma apuc de treaba. In cel mai scurt timp imi pun izoprenul, trag sacul de dormit pana la brau, ancorez tot echipamentul … si, Wow, chiar imi e cald si bine in sac! Nu e asa de frig desi sireturile de la bocanci sunt inghetate …

Cata nu face nimic! Pazeste primusul si oala. Le pusese pe un bolovan care se cam misca. Cu greu colecteaza zapada, care era cam inghetata (eram printre stanci, nu?! :)) ) si face jumatate de litru ce ceai fierbinte: Dumnezeiesc! Nu mai bausem nimic de dimineata, de sub Aiguille Blache de Peuterey. Ma uit la ceas, era deja trecut de 00:00 noaptea.

Si-a aranjat si el bivuacul, sub mine. E imposibil sa va povestesc cum, unde sau in ce pozitie am stat in acel bivuac. Am stat asigurata in zelb atarnand sa nu alunec la vale pe panta de ~30 grade inclinatie. Aveam partea superioara a corpului pe rucsac (rucsacul pe zapada) care era asigurat de coarda. Cealalta jumatate a corpului era pe izopren, si picioarele sprijinite pe acele stanci miscatoare. Catalin era fix sub mine, si ori de cate ori ma miscam tipa sa ma linistesc ca ii dau bolovanii in cap. Coarda pe care o folosise Cata sa se asigure trecea fix peste genunchiul meu, si imi tinea rece, asa ca toata noaptea m-am chinuit sa imi protejez genunchiul punandu-mi casca in dreptul lui. A fost o motaiala luuunga pana dimineata.

Ziua 5 (Joi 8 Iulie) – Mont Blanc de Courmayeur(4748m), Mont Blanc (4810 m), Aiguile du Midi (3842m)

Urcarea pe Mont Blanc de Courmayeur(4748m)

Dimineata eram alti oameni! Peisajele erau de vis, noi eram odihniti (adica un pic mai bine! :)) ), vorbeam, zambeam, radeam …

Bivuacul 3 de dimineata.

Fotografie din bivuac: cei doi alpinisti facusera bivuac mai jos si acum ne calcau cu repeziciune pe urme …. Pe creasta pe care ne chinuisem noi noaptea pe zapada proasta ei acum zburau, intrucat era inghetata! Ii urmaream zambind cum se apropie. Stiam ca AZI urma sa terminam, ca era ziua in care “Chiar nu mai are ce sa se intample!”.

Cei doi alpinisti ajung la noi si regrupeaza in acelasi loc in care aveam si noi regruparea pentru bivuac: un anou dupa o stanca si un friend bine amplasat, coarda in 2 cabestane ce coboara pana in locul unde am dormit.

Aici am dormit noi!! Bocancii ne inghetasera asa ca ca ne-am chinuit putin pana ne-am incaltat … A fost o noapte friguroasa !

Rasaritul e superb. Suntem inca obositi insa traim un vis! E asa de frumos!

Mergem pe urmele celor doi alpinisti…care am aflat ca erau francezi.

🙂

🙂

🙂

Urmeaza sa trecem iar printr-o zona cu stanci. Echipa din fata noastra declanseaza pietre sau bucati mari de gheata, asa ca trebuie sa fim atenti si sa ne ferim. Mergem cap schimbat si asiguram succesiv de la un colt de stanca la altul. Cand se termina coarda (lasasem intre noi cam 20m) mergem concomitent …

Da, aceasta este Creasta Peuterey in toata splendoarea ei, pe care am venit noi … de acolo, de jos … Suntem fericiti! Mai avem putin, si totusi asa de mult! Dar suntem fericiti! Continuam pe zapada buna care inghetase peste noapte.

Desi cand am iesit din sacul de dormit as fi zis ca mi-au crescut aripi si ca sunt plina de energie … inaintam cu pasi mici … incetut. Cata era in fata mea si ma incuraja si zambea … Fix inainte se iasa pe Mont Blanc de Courmayeur bateria aparatului meu foto moare facand poza aceasta:

Ma ambitionam, si vroiam sa dau un sprint pana sus, dar nu puteam! Cu mintea alergand in sus, si cu corpul trarandu-se pe urmele lui Cata, am iesit sus pe Mont Blanc de Courmayeur. Primele 2 secunde m-am purtat de parca nu s-a intamplat nimic, i-am aratat lui Cata varful lui Mont Blanc prin de turisti apoi mi s-a taiat respiratia, si nu am mai reusit sa-mi opresc lacrimile. M-am asezat in fund, apoi pe spate, incercand sa imi gasesc o pozitie cat mai confortabila ….

Traiam un sentiment de fericire pe care cred ca nu il mai traisem niciodata in viata mea … Acolo sus sunt oameni, suntem salvati, s-a terminat … ba nu s-a terminat. Dar ce conteaza?! Ce conta ce avea sa urmeze? Era doar sfarsitul unei experiente despre care nu voi putea spune niciodata totul.

Traversarea de pe Mont Blanc de Courmayeur pe Mont Blanc

Un cort amplasat intre MB de Courmayeur si MB. Cat de frumos era totul…..

Nu ne grabeam, mergeam usor, savurand clipa, linistea … superbele peisaje in lumina soarelui de dimineata ….

Pe varful Mont Blanc se aflau multi turisti. Poate ca mult mai putini decat ar fi fost intr-o zi normala de sezon, insa … multi. Cum ne apropiam noi asa de varf, un turist inainteaza cativa pasi spre noi. Ne vazuse de mai departe, si ne urmarise, si … vroia sa ne stie povestea.

Pana sa ajung si eu, discutia dintre ei deja ajunsese la partea “4 zile!”. Catalin ii spusese ca am facut Peuterey Integrala si ne-a luat 4 zile … Tipul se uita cu uimire la mine. Era asa de impresionat … ne felicita continuu si ne masura din cap pana in picioare … Ulterior Cata mi-a zis ca acel turist i-a luat rucsacul din spate si s-a minunat de cat de usor era … ;))

Cu ocazia asta il rugam sa ne faca pozele de varf. 🙂

Acum am devenit doi turisti in multime …

Coborarea pe 3M la Aiguille du Midi

Desi initial m-am bucurat cand am vazut multa lume, ulterior, trecand asa printre diferiti turisti am simtit ca povestea noastra sa pierde. Nu mai eram speciali – singurii oameni catarand pe o creasta spectaculoasa – ci devenisem niste simpli turisti care au vazut rasaritul de pe Mont Blanc si acum urmeaza cursul firesc al lucrurilor coborand catre Aiguille du Midi …

🙂

Eram multa zapada, moale si uda. Era usor sa coboram, insa pentru traversarea celor 3 munti (traseul de coborare se numeste “3 Monts Traverse”) trebuia sa si urcam. Am facut multe pauze, si pe urcari ne-am tarat … Ori de cate ori simteam ca se apropie cineva din spate ne retrageam lateral: “Va rog, treceti!”

Pe zona de corzi fixe am prins imbulzeala mare, caci corzile fixe erau ingropate in zapada si lumea statea la coada atat pe urcare cat si pe coborare pe un singur fir … Eh, am trecut si de asta!

Niste turisti ce savurau privelistea ….

Cat de mult mai avem pana la Aig de Midi!!!

… si ce sete ne era!

Ne taram picioarele, ne lasam sa alunecam prin zapada floescaita … Am senzatia ca, desi inaintez, nu ma apropii deloc de final. Incredibil de greu ajungem in tabara de corturi de la Midi …

🙂

Pe ultima urcare …

Ne-a luat cam 8 ore de pe Mont Blanc pana la Midi! A fost o tortura! Si cu toate acestea ….

A fost cea mai frumoasa experienta din viata mea!

Daca m-ar intreba cineva ce as schimba in situatia in care as putea da timpul inapoi i-as raspunde “Nimic! Totul a fost perfect!”…

Multumesc tuturor celor care s-au gandit la noi si ne-au tinut pumnii, si multumesc lui Catalin ca a fost un partener de coarda exceptional.

LINK-uri referitoare la acest subiect:

– Prezentarea proiectului AICI
– Peuterey in viziunea lui Catalin AICI
– Peuterey Integrala – Episod I AICI
– Peuterey Integrala – Episod II AICI
– Peuterey Integrala – Episod III AICI
– Peuterey Integrala – Film AICI

.