2009.08.22 – Costila – Fisura Albastra var Mosului

– Ai chef de catarare? Eu as merge la catarat! – zice Cata.
– Mai intrebi? Normal ca am chef de catarat, plus de asta, am de testat echipamentul cel nou! Costila, da?
Cam asa suna conversatia dintre mine si Cata. Trebuie sa recunosc ca e nitel regizata, adica pusa intr-o forma “literara”! :))

Perioada: 22-23 Aug 2009 (un alt wee de povestiti la nepoti)
Echipa: eu si Catalin
Locatia: Costila – Peretele Vaii Albe (Pentru mai multe info apasati aici!)

Nu ma mai catarasem de cam doua luni si ma manca in palme rau – oh, de nedescris! Ne hotaram sa plecam de vineri seara, ca sa nu trebuiasca sa ne trezim si sa ne obosim cu drumul si urcarea la refugiul Costila.

Asa ca, vineri pe la 8:00 ieseam din Bucuresti. Pe la 11:30 incepem urcarea spre Ref Costila cu rucsaci grei in spate. Uimitor, mergeam mai repede ca alte dati, deci alergaturile pe munti isi cam spuneau cuvantul, in sens pozitiv, bineinteles! πŸ˜‰

Ajungem la Refugiul Costila la 1:00 noaptea. Misto! Nu era asa de aglomerat pe cat ne-am fi asteptat. Nu mai erau decat doi baieti … unul dintre ei dormea afara pe terasa refugiului. Facem cateva glume cu el, si ne bagam in saci! ZZZzzzzz ….. Ma mai trezeste cate un sforait sau o ragaiala, dar, asta e!

Ma trezeste dimineata Catalin pe la 7:30 – 8:00. Beietii se trezisera si ei, se pregateau sa plece in traseu. Ne punem cu totii la masa. Trebuie sa recunosc ca nu ma interesasem nici cum e vremea, si nici nu aveam idee in ce traseu sa intram. Catalin sugereaza sa intram in Fisura Albastra Directa. OK … mergem! :)) Trebuie sa recunosc ca habar nu aveam care e prognoza meteo, dar, cica e cald si nu se anunta ploi! Super! Cautam in refugiu, in teancul de schite a traseelor, schita care ne trebuia noua.

Fisura Albastra

Gata de plecare.

Fisura Albastra

La indicatiile celor doi baieti, reusim sa depistam si drumul catre peretele Vaii Albe. Si eu si Catalin mai fusesem in Fisura Albastra, varianta Mosului, secunzi, insa … noi doi avem un lucru important in comun: suntem profesionisti in a ne ratacii! πŸ˜€

Catalin admirand Varfu Picaturii. Nu am fost niciodata acolo sus, dar .. il aman pentru o zi de iarna! πŸ˜‰

Fisura Albastra

Si eu privind in zare …

Fisura Albastra

Dupa ceva balaureala, pierdut poteca, gasit poteca (nimic iesit din comun cand e vorba de mine si Catalin) ajungem in Valea Alba, sub traseul nostru. πŸ™‚ Ceva ceata sus … ei si?! :)) (nimic nu ne sperie)

Fisura Albastra

πŸ™‚ Vedere spre Creasta Picaturii.

Fisura Albastra

Peisaj spectaculos a masivului de vis-a-vis, cu Albisoarele …

Fisura Albastra

Continuam urcarea spre baza traseului.

Fisura Albastra

Cata ma lasa in fata, sa ma prinda si pe mine in poza πŸ™‚

Fisura Albastra

… cu crucea! :))

Fisura Albastra

Prima lungime a traseului o facem in adidasi, fara a ne echipa. Apoi, pentru ca aveam deja buclele pe mine, plec in prima lungime pana la “Terenul de Fotbal”. Regrupez imediat ce ajung la perete, caci … nu mai aveam coarda. Apare si Cata, si plec mai departe pe brana in stanga, pentru a regrupa sub “La Ruine”.

Atentie: in treseu au aparut spituri in anumite locuri si in regrupari. Mai ales in prima parte a acestuia.

Fisura Albastra

πŸ™‚ Era destul de cald. Aveam la noi un rucsacel cu un camelbag de 2L, ceva dulciulete, nuci, si atat!

Fisura Albastra

Din “La Ruine”, pleaca Catalin in urmatoarea lungime de coarda. Apoi vine iar randul meu pe Fisura Ascunsa si Marea Traversare. Sincer, ma cataram mai prost ca niciodata, si nu simteam ca imi coordonez miscarile prea bine. Incepeam sa am din ce in ce mai putina incredere in mine, si ma trageam din ce in ce mai mult in brate!

Pleaca Catalin si regrupeaza in primul loc de bivuac. Ooof, iar e randul meu! Cata imi atrage atentia ca e ud acolo, in fisura de sub tendor. Ei, asta e! Imi aminteam de prima data cand fusesem, si traseul nu-mi creease nici un fel de dificultate. Acum planificasem Directa, insa eram in Mosului, si aveam drum lung inca. Traseul devenea din ce in ce mai greu.

Dar plec mai departe! Era randul meu, na!

Fisura Albastra

Cata, of, tu poti sa ai grija si de mine si sa faci si poze?! Incercam sa fac abstractie de faptul ca el se distra cu aparatul foto, in timp ce eu ma chinuiam acolo … πŸ™‚

Fisura Albastra

πŸ™‚

Fisura Albastra

πŸ™‚

Fisura Albastra

Trebuie sa ajungi acolo, unde e fata aia cenusie! – imi zice Catalin.

Fisura Albastra

πŸ™‚

Fisura Albastra

πŸ™‚

Fisura Albastra

Intrarea in Fisura de sub Tendor imi creeaza dificultati. Eram obosita, acolo totul era ud. Bag mana intr-o gaurica de 3 degete, foarte buna, dar plina de namol aluncos: Ah! Ma pind in zelb! Nu am mult pana la prima asigurare, dar nu ma pot ridica: Cata, lasa-ma salam jos si vino sa incerci tu. Eu nu mai pot!

Cata la lasa jos, facem schimb de capete de corzi, si pleca in mansa pana sub fisura. Cred ca din acest moti ajunge si nitel mai odihnit ca mine. Acolo, il ajuta putin si inaltimea, si se ridica cu greu … Imi lasa o bucla lunga sa ma trag de ea cand ajung si eu acolo. In ramonaj, pe fisura, ajunge pana in regruparea de sub tendor.

Plec si eu dupa el. Refac bucata pana sub fisura. Ajung in locul delicat, trag aer in piept, strig la Cata sa ma fileze cat mai stras, si usor, usor, centrimetru cu centimetru reusesc sa ma ridic deasupra pasajului. Greul nu se terminase. Fisura era uda, nu aveam incredere in picoare, eram obosita, ramasese la mine rucascul cu care trebuia sa ma strecor prin fusura … Cu greu ajung in regrupare!

Cata, te rog, du-te tu si in lungimea asta! Urma pasul de ridicare de sub tendor. Mi-l aminteam foarte simplu, la fel cum imi aminteam tot traseul, insa perceptia de prezent era cu totul alta fata de cea de trecut! Eram PRAF! :))

Cu greu, usor, usor, cu ajutorul unei scarite, Cata reuseste sa se ridice peste tendor. Nu imi lasa scarita, caci i-am zis ca nu am nevoie. Imi aminteam ca trecerea de destul de lejera, asa ca vroiam sa incerc la liber. Greu a fost!

Ajung in sfarsit in Bivuacul 2 … rupta!

Fisura Albastra

Rupta rau! :)) Era deja ora ~18:00. Nu vreau decat sa dorm putin! Inghetasem in regruparea de sub tendor …

Fisura Albastra

Deschid ochii, numai pentru o secunda, la poza, apoi pleopele imi cad inapoi greu! Eram abia la jumate, si greul abia acum incepea. Nu mai aveam apa! πŸ™

Fisura Albastra

Eh, am vrut noi sa daramam mitul Fisurii Albastre, dar cred ca ne-a daramat mitul pe noi. Ha-ha-ha!! :))

Fisura Albastra

:)) Ce zici, mai facem Directa? Ne hotaram sa continuam pe varianta Mosului (de la Bivuacul 2 in dreapta).

Nu aveam la noi decat schema pentru varianta Directa, iar pentru varianta Mosului ne bazam pe amintirile lui Catalin, caci eu nu prea am amintiri din traseele in care m-am catarat secund cu experti si totul a fost bine. :))

Fisura Albastra

In Bivuacu 2, la plecarea in varianta Mosului se afla cenusa lui Emilian Cristea, un mare alpinist Roman. Cred ca are legatura cu mitul Fisurii Albastre. :))

Nu mai vroiam sa ma catar cap, dar Catalin ma convinge ca urmeaza o lungime scurta usurica, dupa care se iese pe Fata Mustelor. Ei, dupa cum se vede in schema, mai era destul pana la Fata Mustelor! :))

Fisura Albastra

:)) Plec in sus …

Fisura Albastra

Aici incepe distractia. Dati click pe schema de mai jos pentru o vizualizare mai buna.

Las in stanga varianta Directa, si plec in traverseu in dreapta pentru varianta Mosului. Ajung undeva in dreptul liniei orizontale si regrupez. Nu mai vedeam nici un cui/piton/spit, nimic! Credeam ca in dreapta incepe Fata Mustelor dar …

Incepem sa dam telefoane, sa intrebam pe cei care mai fusesera in acest traseu, poate ne juta cu ceva. Nimic foarte concret sau util. “Dute in sus, pe unde iti e mai usor, nu ai cum sa ratezi, mai ai foarte putin!” Aham! :))

Fisura Albastra

Si zarim cuiele din dreapta din Diedrul Pupezei. O fi ala traseul nostu? Sigur nu, dar, avem cuie! Ne bagam printr-o traversare destul de nasola, neasigurata … Catalin cap! Regrupeaza desupra unui mic diedru, si ma fileaza si pe mine. Intre timp se innoptase. Din ce in ce mai putina lumina.

Ma intrebam cum o sa ne descurcam oare sa ne cataram la lumina frontalelor. Ma distra gandul de aventura, dar eram obosita, si nu mai puteam. Orice pas care mi se parea greu, dadeam vina pe oboseala si falsa perceptie, fiind sigura ca in conditii normale este foarte usor.

Catalin nu prea vedea cuie, dar se ducea in sus asa cum primise indicatii. Vedeam deasupra o surplomba mare. “Cata, eu cred ca traseul duce in sus, si apoi o ia pe sub surplomba si iese!” – ii ziceam. Mergea din spit/cui in spit/cui care erau destul de departate unele de altele… “Ai reusit sa ajungi la urmatorul?”- intrebam. “Nu, dar, mai incerc!” – raspundea Catalin cu un ton aproape cantat. Chestia asta ma distra. Stiam ca suntem in rahat pana in gat, dar … ma distra fiecare detaliu a mici noastea aventuri.

Iar Catalin, ce sa mai zic, a fost un erou! Statea atarnat in zelb, isi facea curaj, si se ducea! La un moment dat cred ca a catarat cam 20m, fara asigurari, incercand sa ajunga la o cordelina alba, pe teren extrem de friabil tinandu-se doar de smocuri de iarba. Incredibil! Dar … in jos nu mai avea cum sa dea, clar!

In mine domina rabdarea! Urmaream cu interes tot ce facea Catalin. Se lasase intunericul. Obosisem sa-l urmaresc, asa ca … sting frontala si ma uit in jur la Busteni-ul luminat! Era frumos! Nu imi era frica, ba chiar ma distra putin situatia. In ciuda lipsei mele de motivatie si zvac de a ma agita pentru a iesi din situatia asta … eram constienta ca in mine zac niste resurse incredibile, si ca o sa fie bine! Dar deocamdata, Catalin se descurca foarte bine, si avea psihicul sus, inca! Asa ca ii tineam pumnii. Micile dialoguri dintre noi ma amuzau, dar, ma si ajutau sa gandesc pozitiv.

Pe intuneric, Catalin urmareste linia traseului Diedrul Pupezei. Ajunge sub tavanel, incepe traversarea in stanga, si tot in stanga, si …. uite ca nimerim in traseul nostru, fix sub pasul din Fata Mustelor (grad 7-). Erau acolo un spit si mai multe cuie. Catalin regrupeaza si ma ia la filat. Cataram noaptea! In traverseu … pe ultima portiune, cad si pandulez pe langa perete la stanga, dar nu se intampla nimic. Ajung fix in linia traseului Albastra Mosului. Apoi in regrupare!

Catalin pleaca mai departe. Dupa numai 2m, imi cade in cap, cadere de factor! Eram asigurati in un spit, doua cuie, si inca un cui sub mine, asa ca … eu nu percep decat o bubuitura in casca, ma lovise Catalin la cadere, si nimic altceva. Il opresc static! Situatia ma distreaza copios! Catalin era foarte serios, si se vaita doar de faptul ca nu mai avea saliva in gura, de deshidratat ce era. Si eu eram la fel: gura uscata, buzele crapate, rani in colturile gurii, il intelegeam … insa, prin definitie eu nu prea ma plang. Nu-mi vine! :)) Cata nu zice nimic referitor la cazatura.

“Ce facem?” – intreaba mai mult retoric. “Ei, mai stai putin si mai incerci o data! Ce altceva avem de facut toata noaptea? – raspund. Incerc sa mai fac glume, ii zic ca o sa fie bine si ca oricum o sa trecem, ca daca nu reuseste el, o sa reusesc eu, dar ca in acel moment nu imi vine. Mai fac o gluma … Cata ramane serios! Era, clar, afectat de situatie. Atarnat in ham, tot scotea bucle, punea bucle, amenaja regruparea, reamenaja regruparea (clic, clic, clic – cum zdraganeau carabele) … nu avea stare. Eu atipeam adesea!

Se hotaraste sa mai incerce o data. Ii promit ca ma fac una cu peretele sa nu ma mai loveasca. Ca sa fim siguri ca nu il scap in caz ca ma lovesc, estimam 3-4m de coarda, si facem un cabestan. Bun! Cata pleaca. Dupa 1.5m se hotaraste sa se dea jos! “Hei, ce faci? Daca tot vrei sa te dai jos, macar te dai jos incercand, in cadere!”- ii zic. Cata nu comenteaza, incerca, cade! De data asta scosese asigurarea de jos, si corpul meu este smucit puternic in sus pe langa perete …. Ma simt ca si fulgerata, cu bada elastica de la frontala alunecata pe ochi, mana dreapta zdrelita de perete … Cata era Ok! Dar din caderea asta a lui, nici eu nu mai stiam daca eram bine sau nu, sau daca el era bine sau nu! O percepusem incredibil de dura!

In sfarsit, ne dam seama ca suntem amandoi bine. Cata se lovise nitel la genunchi. “Incerci si tu?” – intreaba. Nu prea imi venea, nu aveam chef, speram sa ne scoata tot Catalin din situatia asta desi … in interiorul meu stiam ca pot, si ca nu sunt probleme. Era 2:00 noaptea.

Ramanem suspendati in hamuri cam o ora. Tacere! Imi era somn, si … cred ca am si dormit! :)) Dardaiam de frig ca doi rahati! :))

Catalin strica tacerea intr-un moment in care deschid ochii sa mut piciorul drept peste piciorul stang: “Hai sa facem rapel! Lasam cate o caraba … si trebuie sa ajungem jos!”. “Ce, sa-mi las tot echipamentul in perete? Cred ca glumesti!” :))

Imi dau seama ca se epuizase. Deja facuse enorm de multe … “Bine, hai, plec! Nu imi e de bucata asta, ca o sa o fac, imi e ca o sa trebuiasca sa ma catar pe intuneric in continuare in sus!” :(. “Pai dupa asta, nu mai ai decat maxim 7m pana la urmatoarea regrupare! Eu asa tin minte!”. Nu prea mai aveam incredere in memoria lui, la fel cum nu aveam incredere nici in memoria mea … dar ma las pacalita, si in cel mai scurt timp plec! Il rog sa tina frontala pe perete, la nivelul picioarelor .. ca sa am lumina pentru a gasi prize de picior …

Trec! Si incepe bucata de care ma temeam eu! Era destul de asigurata, nu foarte des. Eram obosita, si parca ma taram printre crapaturile peretelui. Nu ezit deloc sa ma tin de cuie, bucle, si tot ce nimeresc, desi, imi e greu sa ma obisnuiesc cu practica asta. Adica imi impun: ma tin de cuie, ca .. ne grabim! Silvia, prinde inelul de la teava! :)) Imi facuse bine acele minute de somnic, si eram inca distrata, cu mintea relaxata. Regrupez! Il aud pe Catalin in urma felicitandu-ma si multumindu-mi, de parca eu as fi facut totul …

Il rog sa plece in ultima lungime care se anunta foarte usoara. “Nu, te rog, du-te tu! Mai e foarte putin!” – imi zice Catalin! Nu aveam cum sa-l refuz! Hai naibi sa iesim de aici, ca ne-am distrat destul! – ma gandesc! :)) Catalin era mult prea serios, si asta nu imi placea …

Ies in creasta, amenajez o regrupare cu un anou dupa un bolovan, il filez pe Catalin, era 4:30, si … Ma gandesc ca incepe distractia retragerii. “Cata, noi acum, unde suntem? Sub intrarea in brana aeriana, sau deasupra ei? Banuiesc ca trebuie sa coboram pe Creasta Vaii Albe” – imi aminteam eu de demuuuult, prima tura de Vale Alpina! πŸ˜€

Ii dam in jos! Catalin era obosit si il durea genunchiul la care se lovise in a doua cadere. Mergea incetisor. Si ca tot ne miscam incetisor, incerc sa nu ma precipit nici eu prea tare si sa ma concetrez la traseu. Nu mai gresim! Desii in mod normal nici unul dintre noi nu se concentreaza la traseu, deja invatasem sa nu avem incredere unul in altul pe partea de orientare, si eram amandoi atenti. Foarte bine asa!

Deja seriozitatea lui Cata incepuse sa nu mai imi placa deloc dom’le. Ne distram impreuna, sau ce? Zicea ca e fost urat … la care incep sa fac glume, sa-i zic cat de fun am vazut eu aventura … si se relaxeaza si el. Apoi, pana la Refugiu, ne tot aminteam segvente de cu cateva ore in urma si ne amuzam copios! Bine ca s-a terminat cu bine, desi eu nici nu ma indoiam de treaba asta.

La 7:30 ajungem la refugiu. Cei doi baieti plecasera spre Bucuresti, caci unul dintre ei nu purtase casca si-i cazuse o piatra in cap. Cu toate astea, vorbise regulat cu noi la telefon si ne incurajase sa-i dam in sus! :)) Multumim frumos!

Un alt baiat statea la masa, in fata refugiului. Se uita la noi si ne intreaba relaxat: “Voi pe unde ati umblat in noaptea asta?”. E vorba de un baiat care … e expert in astfel de aventuri, si nu cred ca i s-a parut nimic ne-la-locul-lui, sa ajungem la ora aia inapoi.

Mancam, bem toata apa pe care o gasim in zona, fie ca era buna sau nu, si ne bagam in saci. Ma dureau toti muschii, si ma simteam incredibil de greoaie. As fi zis ca nici cel mai complex program de aerobic nu mi-ar fi generat o asemenea febra musculara la nivelul atator grupe de muschi: picioare, brate, piept, spate, degete … naibi, nu am cum sa nu omit vre-o unu! :)) Toata noapte, in vene ne cursese adrenalina, nicidecum sange!

In sfarsit imi vine mintea la cap, daca pot sa zic asa. Devin realista, daca pot sa zic asa – ma visez in regruparea suspendata in care petrecusem atatea ore, cum se desprinde un cui si “cad”! Ma trezesc, iar adorm, iar “cad” … Si compul mi se smuceste puternic de fiecare data …

La 11:00 ma trezeste Cata care nu putuse sa doarma. Hotaram sa-i dam in jos, unde ne astepta Maria! πŸ˜‰

Fisura Albastra

Mergem?

Fisura Albastra

Happy end!

Fisura Albastra

Hai sa-ti fac o poza!

Fisura Albastra

La izvor, luam o pauza de hidratare! πŸ˜‰

Fisura Albastra

Coboram usurel prin padure … liniste!

Fisura Albastra

Ne oprim la o ciorba de fasole cu ciolan afumat, apoi la o cafea si inghetata, apoi … facem cu randul la volan, caci la un moment dat incep sa vad dublu de oboseala…

In Bucuresti, dupa ce trecem fiecare la casile lui, ajungem la bazin, unde servim o portie copioasa de jacuzi, masaj cu apa, sau cum vrei sa-i zic! Oh, divin!

Concluzii:
– Multumim celor care ne-au raspuns la telefoane! πŸ™‚
– O aventura de miloane! πŸ™‚
– Catalin – baiatul care se plange incredibil de putin :)). L-am felicitat! Bravo! Si pe langa asta, chiar a fost extraordinar modul in care s-a comportat! πŸ™‚
– Am avut noroc de vreme super!
– Nu imi permit sa dau numele altor personaje intalnite … poate se supara! πŸ™‚

– A fost prima tura in care am purtat bandana primita la premiul doi la CA:

Adventure begins today

Fisura Albastra

Ce coincidenta!!! :)))))))))))

    • cezar jipa
    • Nov 27th. 2009 3:43pm

    super!dar retine o vorba batrineasca,nu tot timpul norocul tine cu voi,deci un pic de prudenta nu strica.o vorba inteleapta de la nea milica cristea,scoala de iarna padina 1974 dec."sunt un fricos,tot timpul imi este frica"am citat aproximativ,concluzia?nici nyu e grea,daca ti-e frica,traiesti mult!acu'ca nea milica nu a murit pe stinca ci intr-un banal accident auto cind venea cu biticla de pe munte,face parte din ironiile sortii.

    • Anonymous
    • Apr 9th. 2010 9:58am

    Asa e, dar tot nea Milica ne spunea, in ascensiunile pe care le faceam Floarea de Colt: "Sa-ti fie frica e absolut normal si omeneste, tot ce trebuie insa e sa inveti sa-ti stapanesti frica, sa o domini!" Si credeti-ma ca reusea asta ca nimeni altul: poate ca in interior simtea si el teama in pasajele mai expuse, dar mereu era pe buze cu o gluma, cu o incurajare, care ne faceau sa trecem mai usor, sa nu ni se mai para asa periculos!
    Oricum, domnul Jipa are absoluta dreptate in ceea ce spune! Va doresc numai bine si ture cat mai multe si mai frumoase!
    Dragos Scurei

    • Silvique_ms
    • Apr 9th. 2010 10:37am

    Din cate ne povestiti, a fost un om tare fain nea Mitica! O sa avem grija in ceea ce facem, multumim! πŸ™‚

    • maniu danut
    • Dec 23rd. 2011 7:27pm

    deci in august 1952,dupa 7 ani de incercari,Fisura Albastra este cucerita prin escalada directa.pt aceasta ascensiune de gradul VI B,regretatul EMILIAN CRISTEA si oamenii din echipa lui au avut nevoie de 44 escalade,100 de zile,peste 30 de pitoane si multa coarda,au stat suspendati in perete peste 20 de nopti.