2009.01.18 – Traseul Oblic – hivernal

Saptamana asta fusesem foarte prinsa din punct de vedere psihic de cu totul alte lucruri … nici nu-mi trecea prin cap sa merg la munte sa ma catar, si ideea in sine nu-mi provoca nici un fel de entuziasm … dar Cornel a vrut sa mergem la cocot si i-am dat mana libera sa se gandeasca la ce s-ar putea face … πŸ™‚

Pentru Sambata se anuntase vreme urata … stiam ca s-ar putea gasi, totusi, ceva de facut, insa mintea mea zbura asa de departe incat nu a fost greu sa o las pe Duminica! Cu aceeasi lipsa de entuziasm vine si Sambata seara, cand imi fac rucsacul. Procedura de a pregati rucsacul pentru munte a devenit asa de banala cu trecerea timpului, incat a ajus gest reflex sa scot din dulap si sa trantesc in pat toate piesele necesare unei ture de o zi … Eram obosita! Mai e rucsacul de facut si ma culc, fie ca e doar 22:00 seara!

Perioada: Duminica 18 Ianuarie 2009
Locatia: Bucegi – Costila
Echipa: Eu si Cornel

Planificam plecarea la ora 6:00 dimineata. Cand a sunat ceasul m-am simtit destul de odihnita, poate ca as mai fi lenevit putin in pat la caldurica … dar inertia plecarilor saptamanale la munte isi spune cuvantul. Nu e loc de “a lenevi”! Nu ma entuziasmez prea mult, ca nu aveam de ce: mergem pana acolo si vedem ce se poate face – o fi vremea buna? poate facem o Intrerupta si un Catarator! Poate facem o Rasucita! Poate! Off, prea multe criterii .. asa ca … inchid ochii si las gandurile sa curga tot drumul …

Am ajuns si in Busteni. Pe la jumatatea muntelui era un plafon de ceata/nori, poate nu prea gros. Ok, deci e posibil sa facem o plimbare pana la refugiu Costila si inapoi. Cornel isi facea fel de fel de planuri … se tot uita in jur si cearceta evolutia vremii … Eh, dar nu-mi strica cu nimic sa car pana la ref un rucsac plin de fieratanii … macar ma dezmortesc un pic dupa perioada asta lunga de pantofareala. Lipsita de motivatie urc alene pana la Ref Costila.

La refugiu mai erau inca 4 oameni. Pe urcarea spre refugiu Cornel deja stabilise oarecum sa ne cataram prin Tancul Ascutit sau Mic si sa facem o Intrerupta, si un Catarator. OK – nu aveam nimic de obiectat … prezentul era inca prea departe de mine! Dar padurea era frumoasa, si linistita! πŸ™‚ La refugiu Cornel se razgandeste: “E cam multa zapada pe Intrerupta si Catarator, eu zic sa incercam Rasucita!”. Nici fata de aceasta din urma schimbare nu aveam nimic de obiectat … Mancam eugenii cu ciocolata, o combinatie bestiala, mai ales pe munte, si bem ceai!

Ma asteptam ca in fiecare clipa sa intervina ceva care sa anunte retragerea … dar nu, nu se intampla. Si nu pentru ca asa as fi vrut eu, ci pentru ca asa obisnuieste de foarte multe ori Cornel … “Mergem? Pai hai!”

Incepem sa ne echipam: schimbam hainele de la piele, sa fie perfect uscate, ne punem hamul, scoatem din rucsaci lucrurile nefolositoare in perete … In acest timp Cornel intra in discutie cu singurul baiat ramas in refugiu de la care afla ca ei intentioneaza sa intre in Oblic. Mda …

Plecam usurel spre Rasucita ca sa nu transpiram iar. Cararea era deja batuta … pana cand poteca continua in fata, in loc sa o ia in sus spre baza Tancului. “Pai daca tot e deja poteca batuta, hai sa mergem la Oblic.”

Nu comentez nimic, desi ma gandesc ca si ceilalti vroiau sa intre tot in Oblic si sa nu ne incurcam unii pe altii … dar … Stie Cornel ce face! πŸ™‚

Ajungem la baza traseului! Mda … imi vad manusa cum imi aluneca joooos de tot, oprindu-se in santul pe care urcasem! Uffff, trebuie sa cobor pana acolo sa o iau? Asteptam o minune pana cand imi zice Cornel: Ce mai astepti? Du-te dupa ea! Eu pregatesc echipamentul intre timp!

Cobor, iau manusa, si cand ajung sus Cornel era deja legat in coarda … Plecase! Ma leg si eu in coarda. Nu era o portiune grea, dar un pic expusa, si Cornel a vrut sa fie sigur ca nu se intampla nimic cu mine … asa ca m-a luat la filat si am plecat si eu dupa el. Intre timp aparuse si cealalta echipa! Nu zic nimic! Ajung la locul unde regrupase Cornel, il iau la filat si pleaca. “Si ce sa le zic eu oamenilor?!” Ma uitam la Cornel! El isi vedea de treaba cu cocotul, si … trebuia sa rezolv situatia asta delicata … Ne-am bagat pe traseul ales de oameni – Pfff

– Intrati in Oblic? – intreaba unul dintre ei.
– Da! Veniti ca e loc pentru toata lumea! – raspunde Cornel.

“Asa o fi!”- ma gandesc. Nu zic nimic! Oameni au ajuns destul de repede langa mine, au inceput sa se preagateasca, s-au legat in coarda si …

– Ce faci? Vrei sa pleci acum? – deschid gura …
– Pai da …
– Nu ai cum sa pleci acum! Astepta sa plec eu, si pleci dupa mine. Tu, cap, daca cazi, cazi fix pe mine, si ma faci franjuri cu coltarii aia in picioare! Te gandesti?

Dupa o intreaga discutie de lamurire si logica curata, omul inca se incapatana sa plece inaintea mea. Nici nu ma gandeam sa plec dupa el, in cel mai rau caz il rugam pe Cornel sa rapeleze si sa ne retragem. Tipul striga la Cornel ca vrea sa plece ianintea mea, la care Cornel ii raspunde ca nu se poate asa ceva ca daca e sa cada ii agata/taie corzile si ii loveste secundul … Oamenii destul de nerabdatori, cica vroiau sa prinda un tren, si nu aveau de gand sa stea dupa fundul nostru mai ales ca aflase ca era prima data cand avea sa ma catar iarna … Dar se potolesc! Hiu! πŸ™‚

Regrupat! – Aud strigatul lui Cornel. Libera coarda! – ii raspund imediat ce eliberez coarda. Dupa ce termina Cornel de filat restul de coarda plec in sus pe o fata cazuta … nu ma gandesc prea mult .. ma trezesc cu bucla de coarda sub mine: Wow! Ce e in capul meu! Lipsa de orice fel de teama ma inspaimanta .. asa ca incep sa strig in mod regulat la Cornel: “Fileaza!” Fixez coltii coltarilor pe cele mai mici prize, pioletul la fel, ma trag de bucle, de cuie … ma sbat … cu incredere in piolet, sau intr-in colt de coltar ma tot ridic .. mai bag si cate o bavareza .. hai sus … si urmaresc bucuroasa aparitia oricareai portiuni inierbate sa-mi infing pioletul, acela unul singur pe cae il aveam. In maini aveam niste manusi, marimea S, dar destul de mari pentru mine .. nu prea puteam sa apuc prize mai mici. Mutam pioletul de pe o mana pe alta: ptiu, piz** ma**, de ce nu am eu doi pioleti?! Inainte de prima regrupare urmeaza o alta fata cazuta lipsita de prea multe prize … Oh, ce bun ar fi un al doilea piolet .. ma dezechilibrez si pendulez 8 m. Ma lovesc nitel la genunchi (de cat timp nu ma mai lovisem in ghenunchi!!) si-mi provoaca o senzatie mult prea cunoscuta .. apoi aud lovituri in casca pe partea frontala, ma rasucesc, apoi in casca pe spate … coloana imi e protejata de rucsac… m-am oprit. Nu, nu s-a intamplat nimic! O “mica” lovitura in genunghi si … bine ca am casca!!

Ajung in regrupare cu ideea bine conturata ca “Tare ar fi fost util un al doilea piolet”. Dar … ma leg in zelb, ii dau lui Cornel bucla cu bucla, sa nu cumva sa pierdem mai mult de una in cazul unei neatentii, il iau la filat si pleaca … cel putin incearca! In prima instanta injura ca cine a reamenajat traseul, l-a reamenajat prost – a schimbat locatia asigurarilor, si pasajul care trebuie parcurs e cam greu de parcurs pe timp de iarna … dar, cu “Doamne Ajuta!” inainte, reuseste sa treaca. In astfel de situatii mi-ar fi fost frica pentru cap, caci acum o perioada de timp nu prea experimentaseram sa prind cap de coarda … insa in ultimul timp am tot exersat aceasta procedura la sala de escalada cu Rudi … si mi-am dat seama ca e doar o chestie de atentie si .. atat! Nu chestie de forta, si de strans coarda in mana pana imi oboseste mana … doar chestie de atentie sa fac ceea ce trebuie atunci cand trebuie! πŸ™‚ Eram increzatoare ca daca se intampla sa nu reuseasca, nu ar fi patit nimic … :).

Trece! Nu-l mai vad! Apare si celalta echipa din urma! E liniste. In zare se vedea un peisaj superb … si, vine si constientizarea faptului ca “da, ma cataram iarna, in sfarsit!”, “Da, facusem prima lungime mai serioasa, si fusese OK”. Nu ma durea nimic, nu-mi era frig, nu eram obosita … tercusem pe picioarele mele de fiecare pasaj … dar “firar sa fie ca nu am doi pioleti!”. Eh, dar ma descurc, da, si e bine, si e mistooooo! Insa … sper sa nu ajunga si secundul celei de-a doua echipe inainte sa plec eu … ca sa nu aibe ce sa comenteze! πŸ™‚

Apare totusi si secundul celeilalte echipe. In acelasi timp aud semnalul “Regrupaaaaat!” Secundul incepe sa se planga ca “Mi s-a cam luat, frate!”. Ma gandesc ca “Si la inceput va dadeati cocosi!”. Plec! Trec destul de usor de partea la care se chinuise Cornel, asta si pentru ca-mi lasase o bucla destul de lunga de care sa ma folosesc, m-a filat suficient de stras cat sa ma simt in siguranta, si am dat in sus cu incredere pe acea adancitura in care mi-am bagat unul din coltii coltarilor. “Data viitoare o sa am doi pioleti” – Ma resemnasem, si nu mai schimbam pioletii de pe o mana pe alta: stabilit il las pe dreapta!! Bine? Incerc sa gasesc si prize de mana, ma bag la incredere cu peretele … na! Daca tot statea?! Dar mai si aluneaca coltarul, si mai si scapa pioletul. Dar na, asta e! Cu grija si atentie. La intrarea in a doua regrupare ma catar pe un biscuite, bag coltarul drept intr-o fisura, las pioletul atarnat … si ma prind cu mainile, ma trag, incerc sa prind cu strangul un mic prag, ma opresc, ma odihnesc, iar ma trag … Uh, sunt in regruparea 2. πŸ™‚ Ce tareeeee! Interactiv rau! Si, auzi? La asta se referea cand zicea catarare hivernala? Ca, zau, ca e misto ;)!

Urmeaza ceva mai vertical. Cornel foloseste scarita in doua locuri, si o lasa pentru mine in cel de-al doilea loc. Il vad cu uimire cum isi fixeaza un colt al pioletului intr-o caraba a unei bucle … wow! Plecase fara manusi, si dupa ce trece de pragul acesta se opreste sa si le puna … pleaca mai departe. Din urma nu mai parea sa vina nimeni. Peisajul in zare se tot schimba, si arata superb! Nu imi era frig, nu imi era cald – imi era bine – asteptam linistita. Imi vne randul si plec si eu, fara manusi! Ma trag de prima bucla, de a doua … pun mana pe scarita caci era inca prea sus ca sa pun piciorul. Pfff, ce rece este, taica!! Incerc sa gasesc o priza de mana, dar nu zaresc nimic, asa ca pun iar mana pe scarita si ma trag. Cu cat ieseam mai repde de acolo, cu atat luam mana de pe scarita aia receeeeeee … gata, sunt sus! Ma tin de o alta bucla, scot scarita, o strang, o prind de mine si plec! Mainile mi se infierbantasera … Urmeaza pasaje unde imi intra mainile in zapada rece, dar imediat ce se topea zapada de pe maini, acestea se infierbantau iar. Apoi le puteam folosi sa ma tin de prize, alveole in care imi intrau macar 3 degete. Unele alveole aveau zapada, si erau mai alunecoase, dar merita incercat, caci unele erau curate si chiar mai ajutau. Ma opream sa ma odihnesc, si eram uimita de fierbinteala mainilor. Nu-mi era necunoscuta senzatia, ba chiar imi placea, si adesea cand mergeam pe munte mergeam fara manusi si din cand in cand imi racoream mainile in zapada … Dar nu prea se “pupa” cu acea durere incredibila despre care mi se povestise referitor la catararea hivernala …

Asa cu mainile goale ajung la ultima regrupare! Finalizam cu 2 rapeluri … si gata! Se pare ca cealalta echipa renuntase destul de devreme. πŸ™‚

Bucurosi de reusita traseului ne intoarcem la Ref, mai mancam niste biscuiti, bem restul de ceai ramas si plecam alene spre Busteni. Rucsacul din spate parca imi taia umerii. Mai carasem rucsaci grei, dar asta ma taia efectiv. Ajung la concluzia ca “E vorba de rucsac, si de cum e facut sa se aseze pe spate” In cele din urma ajungem si la masina, in Busteni.

Finalizam cu o ciorbita calda, o berica … Si acasa!

Neasteptat de frumos! Cred ca e suficient sa-ti doresti foarte mult ceva, si, chiar daca gandurile iti alearga pe alte cai la un moment dat, sa te trezesti fix in mijlocul actiunii, respectv atunci cand iti traiesti visul …

Imi pare rau dar … nu am poze! πŸ™‚ Siguranta inainte de toate!

  1. no, fain…am fost in Oblic in martie anul trecut. Din pacate am renuntat in prima regrupare pt ca viscolea. chiar sint necesari 2 pioleti cu toate ca uneori te mai incurca
    Sper sa revin iarna in el…am niste poze pe picasa din traseu

  1. No trackbacks yet.