La urmatorul pozar … Misha cum mult inaintea noastra …

­

Andrei …

­

Prietenul Aurei

­

Una din fetele de pe locurile 2-3 …

­

Locul unu …

­

Corina …

­

Aura …

­

O fata … alaturi de care am trecut linia de sosire … aici era muuult mai departe decat mine …

­

Rudi …

­

Flori …

­

Eu …

­

 

 

Check point …

­

O buna bucata de drum am mers in urma lui Flori.

Mi se parea ca se agita rau de tot si era ofticata ca nu putuse sa se tina dupa Rudi, pe care il pierduse in zona de timp mort … Psihicul ii cam picase …

Eu mergeam relaxat … incercam sa-i dau cat mai mult avans, sa nu trebuiasca sa merg prea incet pentru ritmul meu de confort, insa o tot ajungeam din urma si trebuia sa ma opresc … inspectam zona!

La un moment dat, probabil ca Flori nu a mai suportat respiratia mea in ceafa ei :), asa ca s-a oprit:
– Am obosit! – s-a dat la o parte.

Si … am trecut! Eh, acum nu mai aveam motive de a pune frana … si incepusem sa trec iar de unul cate unul – participanti pe care nu-i vazusem niciodata, sau care ma intrecusera in prima etapa a maratonului …

Al doilea punct de alimentare. Aici l-am ajuns din urma pe Rudi, pe care nu-l mai vazusem de la Fantana lui Botorog. Il salut, merg impreuna cu el pana la masuta cu “chestii” … Beau un gel Sposer pe care il aveam pregatit in rucsac …

Si ma hotarasc:
– Pai daca fara sa trag de mine am intrecut atatia din fata mea, ce ar fi sa-i dau goana fara oprire pana la linia de sosire?!

Beau gelul, doua apahare cu apa, fac niste glume … si o tai!!!

­

Ii dau goana in jos pana la Plaiul Foii. Acolo nu ma opresc, si-i dau tot inainte!

Incepe urcusul ala greu despre care vorbea Rudi. Ce bine, iar o sa intrec pe toti!!!

­

Ce faceau unii cand eu treceam pe langa ei in goana mea … “dintr-o bucata!”

­

Si, cu ritmul meu, incep sa-i intrec, unul cate unul …

Unii incercau sa nu se lase intrecuti, altii incercau sa se tina dupa mine, si poate ca erau la fel de confuzi ca mine:
– Fata asta nu se mai si opreste?!”

Dar nu, trebuia sa fac totul dintr-o bucata – fara sa ma opresc – asa ca urcusul l-am facut fara oprire, apoi a urmat goana la vale, apoi a urmat drum drept, unde lenea incepuse sa ma cuprinda :)).

Ma tot uitam in spate, caci nu vroiam sa fiu intrecuta, insa parca simteam ca nu mai pot, dar parca mai puteam…

La un moment dat tece o fata pe langa mine. O las sa treaca! O vad cum se indeparteaza …
– Hei, ce ar fi sa ma tin in urma ei! Vezi ce se va enerva! Ce tare o sa fie sa o vad cum se agita incercand sa se indeparteze de mine! – si gandul asta m-a amuzat asa de tare, incat nu m-am putut abtine sa nu-l pun in practica.

In cel mai scurt timp am ajuns acea fata din urma. Nu am intrecut-o, ci pur si simplu am stat in spatele ei respirandu-i in ceafa!

Saraca: se incorda, fugea – eu in urma ei – se oprea – eu in urma ei … Iar fugea, si fugea, si nu se oprea … si eu in ruma ei. Apoi se oprea, mers rapid … Iar eu ma distram copios pe tema:
– Ia sa vedem cand se intoarce la mine sa ma injure!!!

In drumul nostru asta distractiv pentru mine, poate enervant pentru ea … Ne-am mai intalnit cu grupulete de oameni, sau copii, care ne incurajau si ne urau succes:
– Multumiiiiim! – le raspundeam eu.

Cred ca ea nu mai putea! Insa la un moment dat se intoarce la mine zambind, distrata si ea de situatie, poate, si de reactia copiilor care ne incurajau.

Am devenit prietene, si am trecut impreuna linia de sosire!!

Primele finaliste …

 

­

Ajunse in Zarnesti, ne-am incurajat una pe alta sa mai alergam cat de cat pana la linia de sosire … chiar daca nu mai avea nimieni sanse sa ne ajunga din urma … mai alergam, ne mai opream … Si ineinte de linia de sosire ii dam sprint!!!

­

Colega …

­

Lumea ne astepta acolo, cu incurajari, felicitari, bucurie …

­

Pentru ultima oara a trebuit sa raspund la interbarea: “Ce numar esti?!”. Ma intrista raspunsul pe care trebuia sa-l dau insa eram asa de fericita de … nu stiu!

­

Toata lumea m-a felicitat pentru finalizarea turei si pentru timpul realizat (8 ore). Eu nu ma indoisem niciodata de faptul ca as finaliza tura, insa eram uimita de faptul ca ajunsesem la linia de sosire inaintea acelor oameni antrenati, echipati, cu rucsaci mici (nu ca asta al meu) … ce naiba? Sunt eu buna, sau sunt ei slabi?! E o intrebare inca in aer!

Corina a realizat 7 ore, Rudi si Flori 9 ore, Misha a renuntat din cauza unor probleme tehnice (crampe musculare). (ore aproximative)

Dupa ce s-a strans gasca am mers la sala se sport sa fac un dus, si apoi a avut loc “Spagheti Party”, unde s-au adunat atat participantii cat si organizatorii si s-a servit supita de paste, paste cu sos, iaurt de fructe si puding: yum-yum!

­

Apoi, in sala de spectacole, din Zarnesti, ne-am asezat cumintei pe scaun, si ne-am bucurat de o proiectie foto, autor Dinu Mititeanu prezent personal in sala, si de …

­

… un frumos spectacol, dans modern sincron, relizat de niste pustoaice superbe. Bravo lor!!! 🙂

­

De asemenea, s-a facut premierea … fetele!

­

Si baietii …

­

… si a tuturor finalistilor. Daca as fi avut numar, as fi fost si eu acolo :(.

De asemenea s-a facut si o proiectie foto cu MPC din 2006 si 2007.

Eram obosita, si nu reuseam sa-mi gasesc sub nici o forma pozitia confortabila pe acel scaun, insa inmioara imi batea tare, tare, si asa ma bucuram de tot ce se intampla acolo. Priveam in jur cu admiratie si respect pe toti cei ce erau prezenti acolo, si mai cu seama pe cel mai implicat organizator: bravo Lucian Clinciu!

Si bravo tuturor organizatorilor! Si bravo tuturor participantilor! Un “BRAVO!!!” din toata inima!

Am ajuns la locul nostru de cazare pe la 23:00, ne-am bagat in sacii de dormit, si am dormit neintoarsa pana dimineata, cand vremea s-a stricat, si ploaia nu a mai incetat. Eram rupta!

Dimineata i-am dat spre Bucuresti: am mers pe DN1 si am facut 5 ore pana acasa … pfff, ce cosmar!!

­Concluzii:
– Imi pare rau ca nu m-am inscris la MPC, atat in timpul maratonului cat si la sfarsit am simtit amaraciunea de a nu fi participat oficial la acest superb eveniment;
– Anul viitor, voi fi acolo, oficial! Insa nu promit ca o sa ma pregatesc mai intens;
– Bravo!