2008.10.04 – Maratonul Piatra Craiului
- October 26th, 2008
- Posted in Maraton . Piatra Craiului . Trail-running . weekend
- Write comment
Banuiesc ca fiecare dintre noi avem perioade in care simtim ca nimic nu ne poate multumi: aerul de dimineata care obisnuia sa ne invioreze ne este total indiferent, felul de mancare preferat nu mai pare a fi la fel de bun cum era odata, glumele prietenilor nu ni se mai par asa de haioase cum ni se pareau odata, ba chiar par penibile … Fusese o saptamana cam uratica. Mai nimic nu reusea sa ma multmeasca.
Insa se apropia weekendul. Nu-mi doream ceva anume, caci … oricum nu m-ar fi multumit! Incep sa intreb in stanga si in dreapta, ce face lumea. Pinguinii plecau pe Negoiu: Hei, uite o idee! Dar nu mai era loc in masina … ei, si?! Imi era cam indiferenta destinatia de weekend.
Vorbesc, inte timp si cu Rudi:
- Ce faci in weekend?
- Merg la Maratonul din Piatra Craiului …
- Ah da, parca ziceai tu … Vreau si eu la munte! I have no plans! Ce sa fac?!
- Hai si tu! Nu trebuie neaprat sa te inscri, mergi cu noi acolo si ne faci poze … haha!
Mda, asta cu maratonul era prea de tot. Ce naiba sa fac eu acolo? In primul rand ca nu-mi place ideea de a alerga ca fraiera in jurul muntelui, si in al doilea rand … sunt varza! Lumea s-a antrenat pentru asta, ce sa caut eu acolo?!
Rudi ma convinge! Oricum altceva nu era de facut, planuri de weekend pentru stat acasa nu mai am de un an. Trebuia sa incerc macar sa evadez din starea in care alunecasem, asa ca: hai la maraton!
Perioada: 2008.10.4 – 2008.10.5 (Sambata si Duminica)
Echipa: Nenumarati, dintre care eu, Rudi, Misha, Corina
Locatie: Piatra Craiului
Activitate: Maraton Piatra Craiului
Numar de participare: OUTSIDER
Vineri:
Vineri seara, dupa servici, ma intalnesc cu Rudi, apoi cu Misha si Silvano la ei la servici … Atat Rudi cat si Misha incep sa discute despre punctele de alimentare, apa, rucsacei, timp de parcurgere a traseului, distanta … vai, cu atata entuziasm, si atata daruire ca … ma prinde si pe mine un pic. Hai mai sa incerc si eu! Care e harta?
Cica e vorba de 41 de kilometri. Pentru mai multe info, accesati linkul alaturat:
http://www.maratonpiatracraiului.blogspot.com/
Pe la ora 8:00 plecam din Bucuresti pe Targoviste, in disperarea noastra de a evita DN1. Pe drum discutiile continua, si eu sunt prinsa din ce in ce mai tare in joc. Ei, dar daca ei pot, eu de ce nu as putea? Usor, usor incep sa pricep parte din regulile “jocului”, altele mi-au ramas necunoscute pana azi, poate!
Ajungem in Zarnesti si apoi la campingul de la o cabana din Plaiul Foii pe la ora 1:00. Corina ajunsese deja acolo cu alta echipa si pusese deja cortul.
Noi mai aveam doar un cort la 4 persoane, asa ca eu si Rudi ne-am facut loc in cortul Corinei, ramanand in celalalt cort Misha cu prietena lui care venise la facut poze… ca mine!
Sambata:
Ma tezesc cu greu pe la 7:30. Era asa de cald si bine in sacul de dormit!
- Ce faci Silvia? Ramai la cort? – intreaba Rudi.
- Nuuuu! – am sarit ca arsa din sacul de dormit: drepti in picioare! Pai se poate?!
La ora 9:00 era startul! Trebuia sa ne grabim! Nu mai aveam timp sa ma gandesc la cat de nemultumita eram.
Frumoase culori de toamna …
Din masina…
Pe la 8:30 ajungem in centrul Zarnestiului. Ma simteam pe dinafara: toata lumea echipata cu colanti de maraton, rucsacei mici, ochelari de soare. Vreau si eu sa fiu fitoasa, da nu-mi iese: aveam la mine un rucsac de 30L in care pusesem o sticla goala de 0.5L pe care o gasisem prin zona, o ciocolatica, o “coaja de ceapa” in caz de ploaie si doua geluri energizante SPONSER. Nu ma inscrisesem si deci nu aveam numar lipit de mine … Mda, nu ma integram deloc!
Baietii, Rudi si Misha isi lipesc numarul …
Pregatiti la start! Convinsa ca “nu e de mine” … am mancat linistita o ciocolata cu riscul de a pleca de la start insetata ca “si asa nu era de parte pana la Fantana lui Botorong” sa am alimentez cu apa …
Politia era acolo! 
La start! Multa lume cunoscuta! Nu-mi venea sa cred cati oameni cunoscuti vedeam in jurul meu.
Acestia, ba socializau, ba faceau miscari usoare de incalzire -atmosfera devenea din ce in ce mai incediara si ma fura incetul cu incetul!
Toti oamenii aceia (cam 200) erau acolo cu dorinta de a scoate un timp cat mai bun, de a termina cursa, sau … pur si simplu de a se bucura de munte. Atata voie buna era in in jurul meu, incat nu avea cum sa nu ma molipsesc.
Ce ziceam de rucsacii unora! Misha nu si-a luat deloc, sa fie sigur ca nu-l trage nimic inapoi ).
Eu eram pe undeva prin spate. Desi atmosfera ma luase, era prea tarziu: nu eram echipata, aveam ditamai rucsacul in spate, nu eram antrenata … asta e! 
Numaratoarea inversa … si cu fiecare secunda, inima mea se facea mare, mare, mare! Ce era? Fericire, multumire … cert e ca simteam ca imi pocneste inima in piept!
START! Am plecat! Bisericuta noastra s-a spart si fiecare a inceput sa alerge in legea/ritmul lui. Ce mistoooooo …
Ma uitam in jurul meu: toti alergau, in aceeasi diectie cu mine, da … dar ei erau acolo “pregatiti”, eu nu!
Prima portiune pana putin mai departe de Fantana lui Botorong este alergare pe plat si pe panta nu prea inclinata: pfff … niciodata nu am fost buna la asta. Sau prea putin motivata, stiu eu?!
Unii raman in urma sa faca poze si … sa faca cu mana .
Pe drumul forestier: eh, nu aveam nici o sansa, asa ca m-am potolit!
Am ramas in urma! La Fantana lui Botorong imi umplu sticluta cu apa si plec la drum cu gandul sa fac si eu traseul, caci e o zi de toamna “mult prea tare”.
Cu toate ca “incercasem” sa raman in urma, graba celor din jur continua sa ma molipseasca ori de cate ori ma intrecea cineva. Insa tot nu ma puteam potoli din a arunca din cand in cand cate o privire in jur 
.
Hei, organizatorii erau raspanditi pe traiectoria traseului si ne faceau poze …
Ma “chinuisem” sa tin ritmul unui grup de participanti, printre care si Dana Gradinaru, dar ma plictisisem: “Ce ma grabesc eu asa? Oamenii astia sunt antrenati, chiar speri sa ajungi odata cu ei la linia de sosire?”
Si asa motivatia mea psihica era suficient de “mare” cat sa-mi doresc doar sa parcug traseul in ritmul meu, si sa am timp sa ma uit in jur, atat cat imi cere inimioara … .
Pozele sunt facute de organizatori, insa la celeasi lucruri ma holbam si eu in jur.
Acum alergam singura in ritmul meu, ma uitam in jur, admiram peisajul, si ma concentram pe gandurile si pe bucuria mea de a face ceea ce faceam. Ma gandeam … cat de putine lucruri frumase se intampla in Romania si ca acum aveam posibilitatea sa fiu acolo, prezenta cand se intampla ceva extraordinar. Si eu: sunt OURSIDER!!!
Incepuse sa-mi para cumplit de rau ca nu ma inscrisesem, ca nu particiam in mod “oficial”. Sinu pentru un tricou, sau gelul Sponser dat fiecarui participant, nu pentru diploma de final, ci pentru ca taxa de inscriere ar fi putut fi considerata contributia mea la organizarea unui lucru asa de frumos cum era Maratonul Piatra Craiului …
Vai, ce rau imi parea, si ce rusine imi era .
Pe traseu intalneam punctele de alimentare unde se gaseau energizante, fructe, apa .. la discretie!
In lipsa mea de graba, ma anturez cu o fata de o seama cu mine. Mergem impreuna pana la inceputul urcusului spre Saua Funduri, unde, din cauza unor dureri musculare, fata cu care eram ramane in urma.
Plec singura mai departe! Ohoo, lumea era depaaaarte, oi fi ultima?!
In ritmul meu incep sa urc usurel, usurel catre Funduri. Hei, ce se intampla?
Pai, asa, in ritmul meu – usor, usor – ma apropii de ceilalti participanti – acei participanti care plecasera de la start inaintea mea, sau care ma intrecusera pe parcurs.
Apoi – usor, usor – incep sa-i intrec, unul cate unul fara a avea puterea de a accelera in depasire: ritmul meu! Wow! Ce se intampla?
Inima imi batea regulat, corpul nu se simtea suprasolicitat, si totusi .. oamenii ramaneau in urma mea.
La sfarsitul primului urcus serios, respectiv in Saua Funduri, ne asteptau doi dintre organizatori, care notau timpul de sosire a fiecarui participant, astfel incat sa se poata cronometra cele 20 min de timp mort care urma ….
Poze din Saua Funduri …
- Ce numar esti? – ma intreaba!
- Aaaa, Outsider! – raspund simtind o oarecare sfiala din interior.
Nu mi-a placut ca a trebuit sa dau raspunsul acesta. Tortura a fost ca acelasi raspuns a trebuit sa-l dau la fiecare punct de control! Ce nasol!!!
- Tu esti Silvia, nu?! – intreaba unul dintre ei. Ma mai si cunosteau!!! Fuck! )
Aham, am inteles! Timp mort (20 min)= timp care nu se cronometreaza.
Urma o portiune de coborare destul de abrupta, cu stanci alunecoase si zone pamantoase … Nu prea ne permiteam sa ne grabim caci s-ar fi putut lasa cu raniri grave.
Exista un loc asigurat cu coarda fixa, existau salvamontisti pregatiti, gata sa sara in ajutor in caz de “Doamne Fereste!” … Nu aveai cum sa nu te simti in siguranta, chiar daca conditiile de drum era asa cum erau …
La sfarsitului pasajului “periculos” erau alti oganizatori care notau timpul de sosire a fiecarui participant si nu-i dadea voie sa plece mai repede de 20 min …
- Outsider! – strig, si ma fac nevazuta!!
Am continuat sa trec pe langa alti participanti. Se parea ca erau unii care nu experimentasera prea multe poteci de munte, si carora le venea destul de greu sa alerge printre pietre, sau sa-i dea tare la vale, sau la deal: nu erau obinuiti cu drum accidentat .. .
Pozar la datorie …
La un moment dat am ajus-o din urma pe Flori si am preferat sa slabesc ritmul nitel, si sa merg in spatele ei:
- Naibi, e antrenata! Daca merg dupa ea, sigur ajung la final, si imi e urat sa merg singura …
Si trecem …
Ghici!
La urmatorul pozar … Misha cum mult inaintea noastra …
Andrei …
Prietenul Aurei
Una din fetele de pe locurile 2-3 …
Locul unu …
Corina …
Aura …
O fata … alaturi de care am trecut linia de sosire … aici era muuult mai departe decat mine …
Rudi …
Flori …
Eu …
Check point …
O buna bucata de drum am mers in urma lui Flori.
Mi se parea ca se agita rau de tot si era ofticata ca nu putuse sa se tina dupa Rudi, pe care il pierduse in zona de timp mort … Psihicul ii cam picase …
Eu mergeam relaxat … incercam sa-i dau cat mai mult avans, sa nu trebuiasca sa merg prea incet pentru ritmul meu de confort, insa o tot ajungeam din urma si trebuia sa ma opresc … inspectam zona!
La un moment dat, probabil ca Flori nu a mai suportat respiratia mea in ceafa ei , asa ca s-a oprit:
- Am obosit! – s-a dat la o parte.
Si … am trecut! Eh, acum nu mai aveam motive de a pune frana … si incepusem sa trec iar de unul cate unul – participanti pe care nu-i vazusem niciodata, sau care ma intrecusera in prima etapa a maratonului …
Al doilea punct de alimentare. Aici l-am ajuns din urma pe Rudi, pe care nu-l mai vazusem de la Fantana lui Botorog. Il salut, merg impreuna cu el pana la masuta cu “chestii” … Beau un gel Sposer pe care il aveam pregatit in rucsac …
Si ma hotarasc:
- Pai daca fara sa trag de mine am intrecut atatia din fata mea, ce ar fi sa-i dau goana fara oprire pana la linia de sosire?!
Beau gelul, doua apahare cu apa, fac niste glume … si o tai!!!
Ii dau goana in jos pana la Plaiul Foii. Acolo nu ma opresc, si-i dau tot inainte!
Incepe urcusul ala greu despre care vorbea Rudi. Ce bine, iar o sa intrec pe toti!!!
Ce faceau unii cand eu treceam pe langa ei in goana mea … “dintr-o bucata!”
Si, cu ritmul meu, incep sa-i intrec, unul cate unul …
Unii incercau sa nu se lase intrecuti, altii incercau sa se tina dupa mine, si poate ca erau la fel de confuzi ca mine:
- Fata asta nu se mai si opreste?!”
Dar nu, trebuia sa fac totul dintr-o bucata – fara sa ma opresc – asa ca urcusul l-am facut fara oprire, apoi a urmat goana la vale, apoi a urmat drum drept, unde lenea incepuse sa ma cuprinda ).
Ma tot uitam in spate, caci nu vroiam sa fiu intrecuta, insa parca simteam ca nu mai pot, dar parca mai puteam…
La un moment dat tece o fata pe langa mine. O las sa treaca! O vad cum se indeparteaza …
- Hei, ce ar fi sa ma tin in urma ei! Vezi ce se va enerva! Ce tare o sa fie sa o vad cum se agita incercand sa se indeparteze de mine! – si gandul asta m-a amuzat asa de tare, incat nu m-am putut abtine sa nu-l pun in practica.
In cel mai scurt timp am ajuns acea fata din urma. Nu am intrecut-o, ci pur si simplu am stat in spatele ei respirandu-i in ceafa!
Saraca: se incorda, fugea – eu in urma ei – se oprea – eu in urma ei … Iar fugea, si fugea, si nu se oprea … si eu in ruma ei. Apoi se oprea, mers rapid … Iar eu ma distram copios pe tema:
- Ia sa vedem cand se intoarce la mine sa ma injure!!!
In drumul nostru asta distractiv pentru mine, poate enervant pentru ea … Ne-am mai intalnit cu grupulete de oameni, sau copii, care ne incurajau si ne urau succes:
- Multumiiiiim! – le raspundeam eu.
Cred ca ea nu mai putea! Insa la un moment dat se intoarce la mine zambind, distrata si ea de situatie, poate, si de reactia copiilor care ne incurajau.
Am devenit prietene, si am trecut impreuna linia de sosire!!
Primele finaliste …
Ajunse in Zarnesti, ne-am incurajat una pe alta sa mai alergam cat de cat pana la linia de sosire … chiar daca nu mai avea nimieni sanse sa ne ajunga din urma … mai alergam, ne mai opream … Si ineinte de linia de sosire ii dam sprint!!!
Colega …
Lumea ne astepta acolo, cu incurajari, felicitari, bucurie …
Pentru ultima oara a trebuit sa raspund la interbarea: “Ce numar esti?!”. Ma intrista raspunsul pe care trebuia sa-l dau insa eram asa de fericita de … nu stiu!
Toata lumea m-a felicitat pentru finalizarea turei si pentru timpul realizat (8 ore). Eu nu ma indoisem niciodata de faptul ca as finaliza tura, insa eram uimita de faptul ca ajunsesem la linia de sosire inaintea acelor oameni antrenati, echipati, cu rucsaci mici (nu ca asta al meu) … ce naiba? Sunt eu buna, sau sunt ei slabi?! E o intrebare inca in aer!
Corina a realizat 7 ore, Rudi si Flori 9 ore, Misha a renuntat din cauza unor probleme tehnice (crampe musculare). (ore aproximative)
Dupa ce s-a strans gasca am mers la sala se sport sa fac un dus, si apoi a avut loc “Spagheti Party”, unde s-au adunat atat participantii cat si organizatorii si s-a servit supita de paste, paste cu sos, iaurt de fructe si puding: yum-yum!
Apoi, in sala de spectacole, din Zarnesti, ne-am asezat cumintei pe scaun, si ne-am bucurat de o proiectie foto, autor Dinu Mititeanu prezent personal in sala, si de …
… un frumos spectacol, dans modern sincron, relizat de niste pustoaice superbe. Bravo lor!!!
De asemenea, s-a facut premierea … fetele!
Si baietii …
… si a tuturor finalistilor. Daca as fi avut numar, as fi fost si eu acolo .
De asemenea s-a facut si o proiectie foto cu MPC din 2006 si 2007.
Eram obosita, si nu reuseam sa-mi gasesc sub nici o forma pozitia confortabila pe acel scaun, insa inmioara imi batea tare, tare, si asa ma bucuram de tot ce se intampla acolo. Priveam in jur cu admiratie si respect pe toti cei ce erau prezenti acolo, si mai cu seama pe cel mai implicat organizator: bravo Lucian Clinciu!
Si bravo tuturor organizatorilor! Si bravo tuturor participantilor! Un “BRAVO!!!” din toata inima!
Am ajuns la locul nostru de cazare pe la 23:00, ne-am bagat in sacii de dormit, si am dormit neintoarsa pana dimineata, cand vremea s-a stricat, si ploaia nu a mai incetat. Eram rupta!
Dimineata i-am dat spre Bucuresti: am mers pe DN1 si am facut 5 ore pana acasa … pfff, ce cosmar!!
Concluzii:
- Imi pare rau ca nu m-am inscris la MPC, atat in timpul maratonului cat si la sfarsit am simtit amaraciunea de a nu fi participat oficial la acest superb eveniment;
- Anul viitor, voi fi acolo, oficial! Insa nu promit ca o sa ma pregatesc mai intens;
- Bravo!
No comments yet.