Perioada: amintiri din 2007.12.18-19 (miercuri si joi)
Data publicarii editarii articol: 2010.12.15
Particpanti: eu si Cornel
Locatie: Piatra Craiului
Trasee:
-> Ziua 1: Zarnesti – Cab Curmatura – Saua Crapaturii – Cab Curmatura
-> Ziua 2: Cab Curmatura – Saua Crapaturii – Piatra Mica – Cab Curmatura – Prapastiile Zarnestiului – Zarnesti

Mult timp … poate un an, poate doi, parcurgerea Crestei Pietrei Craiului in conditii de iarna era visul meu cel mare. Adesea ma uitam pe internet la fotografiile altora visand si poate suspinand – era un vis asa de sus, asa de departe! Uneori dorinta devenea asa de puternica incat mi e punea un nod in gat si ochi mi se umezeau din cauza a doua picaturi ce ramaneau suspendate de partea inferioara a ochilor: nu curgeau pe obraji caci erau prea mici. :))

Ma imprietenisem cu Cornel, un om despre care se zvonea a fi un alpinism priceput si un mare iubitor al muntelui, mai ales a zapezii. Insa ori de cate ori venea vorba de ture de iarna imi spunea ca “nu se poate pentru ca nu ai a bocanci si haine groase”. De fapt, bocanci aveam, doar ca nu se ridicau la standardele lui …. caci, ca sa va spun drept, acei bocanci ii am si in ziua de azi, si probabil ca sunt cei mai fain bocanci de iarna pe care i-am avut vre-o data. Nu aveam banuti sa investesc, asa ca mergeam la munte alaturi de cei care ma acceptau in costumasul meu turcoaz si in bocanceii mei de 3 sezoane.

Dar ce stiam eu? Nimic, doar ca fix in acel moment imi simteam visul tot mai aproape si trebuia sa imi dau toate sansele pentru a-l trai. Pentru Creasta Pietrei Craiului e nevoie de cotari si piolet…

Mananc ieftin (mai deloc), nu ies in oras (motiv pentru care nici nu prea reusesc sa tin legatura cu prieteni) si renunt la abonamentul de la sala de escalada … la care se adauga o intamplare mai mult sau mai putin fericita in urma careia reusesc sa imi cumpar o pereche de bocanci noi si o pereche de coltari la mana a doua.

Cand ii spun lui Cornel despre visul meu …
” – Hai sa mergem maine si poimaine in Crai sa facem creasta! Si daca e prea multa zapada … macar mergem la munte si testam echipamentul.”

Miercuri dimineata ajung la Piata Crangasi, locul de intalnire, mai devreme cu 15 min fata de ora stabilita. Din pacate, atunci cand nu sunt punctuala, sunt mai mult decat punctuala. Astept plimbandu-ma pe un frig crancen in jurul pietei numarand secundele. Apare si Cornel cu numai 1 minut intarziere. 🙂 La 7:30 eram in drum spre Zarnesti.

Zapada era proaspat depusa pe drumul Fantana lui Botorong – Cab Curmatura si nu existau decat urmele de coborare a cabanierului. Bune si alea!! In tura aceasta, important era ne incercam echipamentul nou achizitionat: eu bocancii si coltarii, iar Cornel, o pereche de rachete de zapada. Cel putin cred ca asta era important pentru Cornel … si ori de cate ori imi expunea punctul lui de vedere ma facea sa inghit in sec si sa tin degetele incrucisate caci eu vroiam mai mult. Dar eram la munte, si era absoooooolut superb.

Cum Cornel nu spunea nimic altceva decat ca “e cam multa zapada sus, si bate vantul”, mi-am dat seama ca va trebui sa ma multumesc cu o superba tura, dar mult prea scurta, pana la Curmatura. Total demotivata, ma misc greoi … fac fotografii …

Sper ca totusi urmatoarea zi sa facem macar o parte din creasta, asa ca ma bucur linistita de peisaj.

Creasta in fundal …

Muntii Bucegi …

🙂

Stana

🙂

Pana la cabana Curmatura caram echipamentul de test (coltari si rachete de zapada) pe rucsaci.

Am ajuns la cabana unde peisajul este de poveste.

Mancam o ciorbita, bem un ceai cald si apoi ne hotaram sa batem urme pana pe creasta in ideea de a ne testa echipamentul dar si pentru a doua zi ca “poate ajungem macar pana la Ascutit” (zice Cornel). Eu foloseam pentru prima data in viata mea coltari si exersam mersul Chaly-Chaplin (varfurile picioarelor in exterior) ca sa nu ma impiedic.

Merg tacuta in urma lui Cornel. El era cu rachetele care nu prea se afundau in zapada, si deci trebuia sa imi bat urme singura. Era frig. Dar era atat de frumos … nu, nici nu aveam de ce sa ma plang. Eram nerabdatoare sa pun mana pe stanca … sa catar la coltari, sau sa ajung sus in creasta. Cornel imi imprumutase un piolet, pulover, manusi, ochelari de soare …

🙂

Am mers mai sus de Saua Crapaturii … un pic de cocot pe stanca cu coltarii in picioare: ce tare!!! Dupa ce urcam o parte din horn Cornel decide sa ne intoarcem la cabana ca se lasa noaptea. Ah, ce as mai fi urcat! Abia asteptam ziua urmatoare sa urc pana acolo sus …

Apus de soare …

Dimineata ceasul ar fi trebuit sa sune la 4:00 sa mergem pe creasta insa nu a sunat … . Eram destul de suparata din cauza asta, si regretam ca am lasat totul in baza lui Cornel. “Ar fi trebuit sa imi fi pus si eu ceasul sa sune” – ma gandeam.

Cornel tot sustinea ca “oricum nu se putea sa nu facem nimic” deoarece era prea multa zapada. Afirmatiile acestea ma determinau sa gandesc ca “nu a pus ceasul sa sune intentionat” dar poate ca intr-adevar era prea multa zpada proaspata. Cu toate acestea, in mintea mea exista un gand de consolare: “Radu si Mike planifica sa faca creasta in acest weekend. O sa merg cu ei!”.

Am hotarat sa cataram Piatra Mica deoarece nici unul dintre noi nu o facuse. Pana la Saua Crapaturii am mers pe urmele din ziua precedenta. Cornel mergea inainte cu rachetele lui haioase si eu in urma lui … inca ofticata pe ceasul lui care nu sunase.

De la Saua Crapaturii nu mai existau urme, zapada era destul de maricica, afanata … ne-am chinuit nitel.

🙂

Cornel era in fata mea, batea urme. Eu eram dupa el, il urmaream atenta sa invat sa merg si sa imi folosesc coltarii la cocot. Ce bine e sa fi in urma cuiva care stie.

Incercam sa evitam sa batem urme catarand pe stanci sau fete inierbate, acolo unde se putea. M-am acomodat imediat cu noul echipament si siguranta in miscari mi-a crescut rapid …

In aproapierea varfului Piatra Mica am preluat “carma” si am mers inainte sa bat urme … trebuie sa ma obisnuiesc si cu greul, nu?! Acolo sus era superb!!! Ceea ce simt de obicei in o astfel de atmosfera, ceea ce simt cand merg pe munte, imi e greu sa exprim in cuvinte! Nu am mai mers pana la cruce caci urma sa ne intoarcem la cabana sa ne luam bagajele.

La cabana ne-am odihnit putin, am stat la soare pe terasa … si apoi am decis sa coboram prin Prapastii …

In Prapastii era frig rau! Era prima data cand experimentam asa ceva: sus cald si soare, jos ger! Inversiune terminca.

Abia asteptam sa ajung acasa, sa imi usuc hainele si sa ma pregatesc de weekend: “Creasta integrala a Petrei Craiului”.