Din rubrica AMINTIRI

Habar nu aveam ce e muntele, dar imi doream foarte mult sa merg acolo! In anul I de facultate am descoperit calculatorul si o data cu el, l-am cunoascut pe nea’ Google, care, intre timp, devenise prietenul meu cel mai bun. In anul III de facultate, in disperarea mea de a merge pe munte, ma gandesc: – Eu sunt un om care vrea sa mearga la munte! Si de ce nu merg? Ca nu am cu cine! Oare, sunt eu singurul om din Romania care vrea sa merga pe munte si nu are cu cine? Cu siguranta, NU! Oare mai cunoaste Google astfel de oameni? Si incep sa caut …

Gasesc un anunt de-al lui Nae de pe Carpati.org in care specifica data traseului, ruta, si echipamentul obigatoriu …

Ah, ce sunt alea parazapezi? Caut pe Google!
Ah, ce e ala piolet? Caut pe google! O poza gasesc? Asta e nebunie? Mergem la vanatoare, sau ce?:))
Stai ca ma scot cu betele telescopice! Dar ce o fi ala? Caut!
Pelerina de ploaie?
Coltari?
Continui sa caut si sa citesc pe forumuri despre fiecare piesa in parte pana imi pierd rabdarea …

Ma intristez! In lista de echipament obligatoriu erau chesti despre care nu auzisem in viata mea! Adica, eu nu aveam aproape nimic din lista aia!!!!! :(( Nu aveam nici macar manusi! Ah, si uite, e acum peste 2 saptamani, pe 25 Martie!! 🙁 Nu, nu m-am uitat la pretul fiecarei piese de echipament, pentru ca nu aveam bani nici de “un pipi in centru”! 🙁

Imi fac cont pe Carpati.org si-i scriu un mesaj privat lui Nae in ideea ca voi primi un refuz categoric, dar … ce aveam de pierdut?

“Buna ziua, ma numesc .. vreau sa merg si eu in tura de pe 25 Martie. Problema mea e ca nu prea am echipament dar: in loc de pelerina de ploaie voi lua un sac de plastic sa mi-l pun in cap; in loc de bete telescopice, o sa rup niste bete din padure; in ceea ce priveste parazapezile am costum de schi si nu cred ca imi va intra zapada la bocanci … etc. Numarul meu de telefon este … Multumesc anticipat pentru intelegere.” – acum cand imi amintesc, ma pufneste rasul! Aveam solutie pentru fiecare piesa de echipament lipsa in parte. :))

La numai 15 minute ma suna Nae, imi zice ca nu esta nici o problema si …
– Hai, la munte! O sa fim multi! Lasa echipamentul ca ne descurcam noi cumva!

Timp de o saptamana si jumatate am fost in extaz asteptand sa treaca timpul, numarand descrescator zilele, urmarind comentariile de pe Carpati.org si … purtand o deosebita recunostinta celui care ma sunase: vroiam sa cred si credeam cu totul in el – va fi bine! – in ciuda carcotasilor aparuti pe forum! 🙂
Tot atunci am luat initiativa de a vorbi cu cei din Bucuresti sa ne intalnim la gara, si nu tocmai la Busteni unde se stabilise initial. Mi-am cumparat si parazapezi si am facut rost de manusi (promotie la sampon). :))

Perioada: 25-26 Martie 2006 (un weekend)
Tura: Busteni – Gura Dihamului – Poiana Izvoarelor – Pichetul Rosu – La Prepeleac – Malaiesti – Hornul Mare a Malaiestiului – Vf Omu – Babele – Busteni
Participanti: eu si Codrin intr-un grup de 19 oameni.

Cu emotie, ajung vineri dimineata in gara pentru personalul de 6:15. Atunci fac cunostinta cu o parte dintre participanti cu care avea sa ma tot intalnesc la ture sau chiar intamplator pe munte: Cristi, Mike, Corina, Ionut, Razvan si Lavinia!
Nu obisnuiesc sa fiu prea vorbareata cand sunt in grupuri de oameni pe care nu-i cunosc absolut deloc insa Cristi, Mike si Corina se cunsteau si au intretinut atmosfera :). Se uitau ciudat la mine si acum imi dau seama de ce! Eram o pantofara adevarata: costum de schi turcoaz, bocancei de oras, unghii lungi prospat vopsite … ce sa va mai zic?!

Eu si Codrin in personal.

Si Cristi …

Am ajuns in gara: multa lume! Atunci il cunosc si pe Nae, care se recomanda, imi strage mana si imi zice ceva prin care incearca sa ma incurajeze.

A venit toata lumea? No, hai sa mergem sa nu mai pierdem timpul!

Toti erau necunoscuti pentru Nae si, de aceea, incerca sa se imparta sa vorbeasca cate putin cu fiecare. Pe drum nu mai contenea sa vorbeasca despre munte, sa ne arate crestele, sa enumere varfuri, fisuri, brane … Tin sa recunosc ca eu nu intelegeam mare lucru, caci imi lipsea vocabularul elementar a unui om care merge pe munte – ce e aia o “brana”?

Pe langa acest lucru, Nae mi se parea o adevarata enciclopedie – cum poate un om sa stie atatea varfuri, varfulete, vai, brane ?! Pe vremea aceea mi se parea ca e imposibil!:)

Nae era un fel de nemuritor printre muritori: toti il respectau, toti asteptau raspunsuri de la el la intrebarile pe care le aveau, toti ar fi fost preagatiti sa faca orice ar fi zis Nae fara sa se gadeasca de doua ori. Si pentru mine a fost la fel: aveam incredere absoluta in el!

Eram pe munte, mergeam pe drumul forestier prin zapada, nu stiam unde merg, nu ma uitasem pe o harta, nu studiasem traseul .. mergeam pur si simplu pe urmele celorlalti, habar nu aveam nici de marcaje, ma uitam in jur, in sus impiedicandu-ma si inima imi salta de bucurie ca eram acolo incojurata de oameni ca si mine!!!!

Timpul se comprimase in mintea mea! In cel mai scurt timp ajungem la Gura Diham. Facem o pauza in care lumea se echipeaza cu parazapezi si … incepe urcarea pe Panta Prostului. Unii o iau sprinteni inainte, altii raman obositi in urma …

Nae hotaraste: Cel mai slab face ritmul!!

Se uita la mine si la Lavinia (daca mai tin bine minte numele fetei) …
-Toata lumea sta pe loc! Hai Lavinia, treci in fata!

Rasuflu usurata: nu eram chiar cea mai slaba!! Nae se pune fix in spatele Laviniei si ii tine lectia, pe care o spunea cat mai tare ca sa auda toata lumea:
-La fiecare 10 pasi faci pauza de 10 secunde! Respira, nu uita sa respiri! Hai! Unu, doi, … , zece si acum pauza! Hai! Unu, doi …

Astfel se creease un ritm de mers acceptabil pentru toata lumea. Multi erau suficient de relaxati cat sa intretina discutii, sa faca poze, sa ramana in urma … Da, am facut poze si am cascat gura de jur imprejur!
– Uitati-va in jurul vostru, admirati, nu mergeti asa! Cand va uitati in jur, opriti-va din mers, caci cu muntele nu e de gluma! – ne invata Nae. Si eu, ca un invatacel silitor, absorbeam fiecare cuvant, incercam sa nu pierd nici o lectie de mers pe munte si incepeam exercitiul chiar din clipa urmatoare.

Ajungem la Poiana Izvoarelor

Aici se face o pauza mai lunga – de 30 min – se bea ceai, se mananca ciorbite …
Erau in grup persoane care simteau oboseala efortului depus:
– Nae, mai e mult! Nuuuu, mai avep putin si ajugem!

Ne arata Nae Coltii Morarului. Cine ia tinut minte?! Cu siguranta Brailenii! 😉

O poza misto de-a lui Ionut. 😉

Si asa plecam mai departe inbarbatati ca nu ar mai fi asa de mult pana la Malaiesti, unde avea sa innoptam. 🙂 Intrebarea “Mai e mult?” continua sa apara la un interval regulat, insa avea acelasi raspuns, pana cand am inceput toti sa facem haz de necaz!

Primisem in perioada Craciunului cadou un aparat foto si ma bucuram din plin de el! Uite cum fotografiez eu Postavarul fara sa am habar …

Eram mereu penultima, si asta pentru ca nu ma lasa Ionut sa fiu ultima. Nu-mi placea sa stau fix in spatele cuiva ci imi placea sa vad imagini de ansamblu … motiv pentru care Nae credea ca sunt obosita si ca ar tebui sa mai incetineasca ritmul. :))

Atentie mare sa nu picati in apa!

Si in ciuda faptului ca nu-mi placea sa se creada despre mine ca merg prost, mai ales ca stiam ca nu ala ar fi fost ritmul meu in mod normal, nu ma grabeam, caci destul de des se creea inghesuiala … si trebuia sa astept! Si cand asteptam mi se facea frig …

Cum ne arata Nae crestele si muntii, si ne zicea: “- Acolo o sa mergem la vara!” … si ah, cat imi doream sa nu ratez turele alea despre care ne zicea!! Traiam un vis, si deja ma gandeam la alte vise de trait. Nae era speranta in viitorul meu legat de munte!

Frumos Postavaru, nu?! 🙂

In drumul nostru avem si un Bellvedere! 🙂

Si ajungem la Malaiesti pe inserate. Ne cazam la Salvamont Malaiesti. Nae facuse rezervare … 🙂

Nu eram obisnuita sa ma trezesc asa de dimineata, nici sa fac atata efort plus ca frigul si umezeala ma obosise … In ciuda faptului ca ceilalti au mai stat la bere, eu am adormit bustean. Se anunta trezirea pentru dimineata la ora 5:00. Trebuia sa ma odihnesc! 🙂

Dimineata la 5:30 – 6:00 plecam spre Hornul Mare. Ideea era sa plecam suficient de devreme cat sa terminam tura si sa prindem fiecare trenul catre casa lui (nu eram toti din Bucuresti), dar si sa prindem zapada cat este inca tare – insa lucrurile astea ma cam depaseau pe vremea aia!

Ionut … masurand stratul de zapada 🙂 (de fapt incerca o poza artistica 😉 )

Grupul cu Hornul Mic in stanga si Hornul Mare in dreapta. Asistam la un specatacol incredibil, nu mai conteneam sa ma uit in jur, mi se parea de vis. Apoi rasaritul … si zapada devenea din ce in ce mai alba, era racoarea de dimineata … era incredibil! Visam, visam, visam! Incercam sa prind totul in poze.

Inainte sa intram in Hornul Mare, Nae ne tine lectia de utilizare a unui piolet si a beletol telescopice in caz de cadere. Eh, nu cred ca am prins miscarea dar ce mai conta?! Eram eu in lumea mea! Ne invata cum sa calcam in zapada, prea putini erau cei care aveau coltari, si nu ii foloseau oricum!

Atunci mi sa dat si mie un bat telescopic cu amendamentul ca “cine rupe batul il plateste!” As fi preferat sa nu mi se dea acel bat :)).

– Se calca cu cantul, da?

Bocancii mei nu prea ma ajutau, dar … ce stiam eu pe vremea aia? Tot ce mi se intampla, tot ce simteam – frigul, umezeala rece de la transpiratie, bocancii alunecosi – mi se parea normal, si nu ma plangeam. Imi placea tot ce faceam, ma opream, ma uitam in jur, si respiratia mi se oprea, mi se punea un nod in gat si parca imi dadeau lacrimile … eram asa de fericita!

Deja nu mai eram printre ultimii … :))

Urmeaza urcarea prin Hormul Mare. Aici Nae se gandeste la altceva: “- In spatele fiecarui incepator, va sta un om cu ceva mai multa experienta! Eram penultima, si in spatele meu Cristi ma impingea de rucsac preventiv, sa nu fac vre-o boacana. Ma simteam in deplina siguranta, si ori de cate ori simteam impinsatura de la spate imi aminteam ca “Da, sunt in siguranta si nu are ce sa mi se intample!“

Cei mai experimentati si mai sprinteni erau in capul sirului, bateau urme cu randul, noi ceilalti doar urcam ca pe trepte avand grija sa nu se strice, ba incercand sa le conturam mai bine pentru cei din spate. Trebuia sa fim o echipa si trebuia sa ne gandim mereu si la ceilalti.

Filmulet facut de Cristi din Hornul Mare a Malaiestiului

Facem o mica pauza intr-o grota, pe la jumatatea hornului. Grota parea mai ferita de avalanse … Eu, nu ma mai saturam sa ma uit in jur!!!

Si nu-mi venea sa cred. Nu, nu cred ca voi putea niciodata sa descriu ce simteam atunci … dar este acel sentiment pe care il caut in fiecare weekend, si pentru care ma intorc in fiecare weekend la munte.

Desi toti din jurul meu faceau glume, radeau … eu nu eram acolo cu ei, eu pluteam! Ar fi crezut ca imi e rau si nu ma simt bine … ;))

🙂

Vedere din Hornul Mare ..

La iesirea din horn se formase o cornisa, si a fost putin de munca pentru a trece peste ea … Insa eu imi asteptam rabdatoare randul, mai ales ca eram penultima, si tot peisajul spre caldarea Malaiesti era al meu! 🙂

Sus insa batea vantul … Cristi a fost ultimul care s-a luptat cu conisa.

Vedere in caldarea Malaiesti. Si imi tot statea respiratia! Si eram asa de fericita, asa de fericita … cred ca noi oamenii nu putem sa fim asa de fericiti prea mult timp, e un sentiment prea puternic pentru inimile noastre slabe, umane!

Ooooof, ce frumusete! Si caldarea Gaura!

Pe platou spre Omu. Soarele batea spre noi. Nu era frig deloc, ba chiar cald!

Piatra Craiului …

Multa zapada, mult alb, supeeerb! Grupul nu mai exista pentru mine, mergeam in urma pasilor lor teleghidata, insa eram intr-o continua cautare a chilibrului interior: facusem o mare descoperire, eram fericita, zambeam singura, nu simteam nevoia sa vorbesc cu nimeni, ba preferam sa fiu lasata in pace, era incredibil ce vedeam, unde ma aflam!

🙂

E real?!

E real?!

Coltii Morarului!

In apropierea Vf Omu tare mare imi fu intristarea cand imi dau seama ca nu mai am memorie la aparatul foto! Of, ce ma fac?! Am incercat sa ma mai calmez cu ideea ca o sa am poze de la ceilalti participanti …. Vroiam sa iau totul cu mine acasa!

Cabana Omu!

Inca un filmulet facut de Cristi:

In cabana se hotaraste ca parte de grup sa coboare pe Valea Cerbului si o parte sa mearga spre Babele pentru a cobora cu telecabina. Nu mai fusesem in nici una din variante dar vroiam sa ma duc cu Nae pe Valea Cerbului, si … m-am intristat rau cand mi-a zis ca nu ma ia …

Poza de grup!

Releul Costila

Ne indepartam de … Releul Costila

Of, ce frumos a mai fost!

Am ramas mai putini.

La Babele am luat ultima telecabina si am coborat in Busteni … cu inima stransa: se termina! 🙁

In gara, asteptand trenul, Corina mi-a zis ca in ciuda a ce a crezut ea despre mine la prima vedere, i-a placut cum m-am miscat! M-a felicitat! Multumesc!

Aceasta este una dintre cele mai frumoase ture din viata mea, si o sa-mi amintesc mereu cu placere despre ea si despre participanti, asa cum i-am cunoscut eu atunci.

Imediat cum am ajus acasa am descarcat pozele! Vroiam sa revad si sa retraiesc prin fotografii ceea ce am trait acolo sus! Insa am avut o mare surpriza: nu, pozele nu aratau nici jumatate din ce vazusem eu acolo! Erau niste minciuni, erau poze urate: unde sunt peisajele pe care mi le aminteam inca foarte clar?

Am inchis folder-ul de poze si nu m-am mai uitat pe pozele de la munte mult timp de atunci. Faceam poze, si … le uitam acolo. Stiam ca pentru a retrai si a revedea trebuia sa ma duc, iar si iar acolo, si ca nu se putea aduce muntele acasa prin fotografie! 🙂

Turele de iarna au ramas marea mea dragoste! Vara, astept cu nerabdare sa vina iarna!

Multumesc, lui Nae! Si multumesc celui de sus, ca ma iubeste si are grija de mine!